„One in a million” | Mulțumim, Helmuth Duckadam!

Ciprian Rus 2 decembrie 2024

Sunt puține momente cu adevărat iconice în sportul românesc: săriturile vintage, de record mondial, la 1,70 și ceva, ale Iolandei Balaș din anii ’50-’60; cursa cu pagaia ruptă, în calificări, la Olimpiada din ’73, a lui Ivan Patzaichin; exercițiul perfect al Nadiei Comăneci, care a blocat, în ’76, tabela de la Montreal la 1:00; cursele epice ale Elisabetei Lipă din anii ’90 sau finish-urile supraomenești ale lui Gabi Szabo, în 2000, și ale Constantinei Diță, în 2008. Le numeri pe o mână, dar mai sunt, sigur, încă de-o mână, pe nedrept scăpate în șocul momentului.

Dintre ele, dintre momentele iconice ale sportului nostru, nu au cum să lipsească măcar două-trei imagini din fotbal. Sunt acolo, categoric, faimoasele „hore de la miezul nopții”, stârnite de dansul îndrăcit, armânesc, al lui Gică Hagi, de după marile goluri din America ’94. Și apoi, inevitabil, explozia de bucurie lui Helmuth Duckadam de după a patra lovitură de departajare apărată la Sevilla, în finala Cupei Campionilor Europeni, în fața Barcelonei: nici măcar nu respinge mingea, o prinde în brațe și aleargă cu ea în afara careului 6 metri și-apoi i-o lasă amintire perplexului Javier „Urruti”, cât să aibă timp să-și deschidă brațele de uriaș pentru a-l cuprinde pe Laci Bölöni, ajuns primul în sprintul de felicitare.

E plină, apoi, kinograma fotbalului românesc de cadre din seara magică de la Sevilla. Câțiva băieți de-ai noștri nici nu mai fug spre erou, o iau direct spre „urechioasă” și o sărută strașnic, cu patosul Estului care nu mai pupase niciodată în istorie așa ceva! Sunt imaginile cu stângăcia căpitanului improbabil din finală, Ștefan Iovan, în mânuirea trofeului. Sunt, desigur, scenele de bucurie în fața micuței galerii românești – amintiri din vremea în care nu ieșeai când voiai din țară! – prezentă în Spania, plus scenele de acasă, de pe Otopeni și de la premierea organizată de Nicolae Ceaușescu, tatăl lui Valentin, „influencer”-ul principal al proiectului Steaua ’86.

În toate fotogramele acestea din altă lume, focus-ul e pe chipul luminos al unui uriaș: zâmbetul, irezistibil și la 60+, încadrat de mustața aceea, mai celebră decât a lui Ion Țiriac, mai celebră decât a lui Béla Károlyi. Zâmbetul acesta al omului cu nume atât de ciudat, anti-eroul din echipa campioană a unei țări aflată în plin național-socialism, în care lui Bölöni i zicea și i se mai zice și azi la București „Beloni”, precum unei vedete de circ, a umplut ziarele și revistele din cea mai gri Românie imaginabilă după războaie. Un om asumat, deschis, cu inima mai mare decât mingea Adidas apărată lui Marcos: Helmuth Duckadam!

Dacă nebunia Stelei se întâmpla în America de Sud și nu într-o dictatură obtuză, naționalistă, est-europeană, am fi avut azi, în generația târzie a „decrețeilor”, sute, mii de „Helmuți” printre noi. Pe de altă parte, poate, istoria i-a făcut dreptate lui Helmuth Duckadam, i-a conservat unicitatea, și nu doar în termeni sportivi, căci nimeni n-a mai făcut minuni ca el într-un meci de fotbal cu o miză similară, ci și în termenii memoriei colective. Helmuth e unic, și aici nu e atât despre intuiția portarului, e mai mult decât performanța de top și mai mult decât mustața irepetabilă: Helmuth e unic mai ales prin ce a fost după Sevilla.

La drept vorbind, înainte de Sevilla, Helmuth Duckadam n-a fost vreun jucător-franciză. Are patru ani jucați la Steaua, 80 de meciuri cu totul, în vremea când, în afara lui Dinamo și a Craiovei, nu ajungea nici dracu’ la poarta „roș-albaștrilor”. În parcursul Stelei din sezonul 1985-1986, despre care mulți zic că a fost prea facil, Helmuth a încasat totuși 5 goluri în 8 meciuri până la finală. E ușor de pe margine, greu din teren: portarul acesta de care Steaua avea nevoie cu adevărat în 10 meciuri pe an a ținut poarta în marea finală – și încă fără să facă parade nemaivăzute, semn că Steaua a jucat de la egal la egal cu echipa „gazdă”, Barcelona lui Schuster, Carrasco și Archibald.

Helmuth a ieșit la rampă exact când a fost mai mare nevoie de el. Într-o echipă de mari jucători precum Miodrag Belodedici, Laci Bölöni sau Mihail Majearu și de încă și mai puternice caractere, ca Gabi Balint, Marius Lăcătuș sau Victor Pițurcă, Helmuth Duckadam a ajuns să fie ultima redută. Niciodată o echipă de fotbal, din România și din Est, nu mai ajunse atât de departe, și, în fața unui stadion complet ostil, practic în deplasare, Helmuth a avut de închis poarta, fatalmente imensă, în fața unor șuturi de la 11 metri.

N-a fost singur. S-au mai găsit doi nebuni, Lăcă și Găboajă, să se arunce și ei. Dar, o vreme, a dus singur în spate tensiunea. Marii specialiști ai Stelei au ratat, iar după două parade își cam „consumase” și Helmuth resursele de energie. A venit Marius, cu șutul său electric, a mai apărat o dată Duckadam, a venit Balint, cu inconștiența tinereții, s-a agățat și Duckadam de un fir de ață.

Suntem în epoca „big data”, când portarii au lipite pe sticlele de apă unghiurile favorite ale adversarilor, și chiar și acum e imposibil să ne imaginăm ce a reușit atunci, „one on one”, Helmuth Duckadam. Istorie e un cuvânt greu, dar performanța lui Helmuth echilibrează perfect cântarul cuvintelor mari.

E un „înainte” și un „după” Helmuth Duckadam. Felul în care marele portar de la Sevilla s-a comportat și înainte, și după, echilibrează, la rându-i, profilul său uman. Helmuth a jucat câțiva ani înainte și deloc la nivel mare după Sevilla, are două convocări la Națională, dar putea trăi cinci vieți din succesul în fața Barcelonei. Pentru aroganțe avea infinite alibiuri, pentru victimizări de dată mai recentă, și mai multe, viața i-a adus în față adversari mai duri ca Alexanko sau Schuster. Lăcă nu mai e rebelul din ’86, Tudorel Stoica, cel mai stăpân pe sine, s-a înrăit, alții au luat-o pe cărări curioase. Cu greu mai puteai suprapune, în 2024, fotografiile din 1986. Poate – răutatea căutată a lui Victor Pițurcă. Sigur – zâmbetul mustăcios, acoladă peste întâmplări și ani, al lui Helmuth Duckadam.

Plecarea lui Helmuth Duckadam, la doar 65 de ani, într-o zi cu multe întrebări despre soarta României, e, într-un fel, din nou, iconică. Pentru că ea vorbește – și vorbește pentru toți – despre speranță: uneori, chiar și atunci când efortul colectiv pare să se fi risipit, e de-ajuns un singur om ca să schimbe istoria. Când nimeni nu mai credea în nimic, în bezna comunistă, în care un meci alb-negru, televizat, era tot ce ți se putea întâmpla mai bun, când până și marele succes de la Sevilla a prins doar „burta” „Sportului Românesc” de a doua zi, sub polologhiile despre al nu-știu-câtelea congres al Partidului Comunist Român, Helmuth a luat-o pe cont propriu.

Despărțirea, azi, de Helmuth Duckadam, dureroasă și atât de surprinzătoare, e un reminder pentru noi toți, cei rămași, uneori, fără speranță: sunt momente când tot efortul de echipă duce spre rezultat nul. Chiar și atunci, un om din 11 sau dintr-un milion poate salva totul.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.