Să nu-i mai cerem lui Gică Hagi magia lui. Să-i copiem, în schimb, încăpățânarea, curajul, pasiunea

„Când nu mai știam ce să facem cu mingea, i-o pasam lui Gică Hagi”. Nu există jucător din „Generația de Aur” care să nu fi recunoscut asta. Destinul face ca acum, când nu mai știm ce să facem cu Naționala, să i-o pasăm lui Gică Hagi.

Federația a încercat tot ce putea fi încercat pe banca tehnică. De la un selecționer senior străin, Christoph Daum, la antrenori români la modă, Cosmin Contra, respectiv Edi Iordănescu, și de la promovarea de la U21 a lui Mirel Rădoi la legende precum Anghel Iordănescu și Mircea Lucescu. Și, după ce n-am reușit să ne cățărăm pe „Zidul galben” de la Euro și pe victoria din grupa de Nations League ca să urcăm mai sus, la un Mondial, îi pasăm responsabilitatea, din nou, lui Gică Hagi.

Cu reputația de a fi unul dintre puținii care au construit sistematic în fotbalul nostru post-decembrist, de a fi avut performanțe naționale remarcabile cu o echipă „low budget”, de a fi adus soluții constante, în ultimii ani, pentru selecționatele de tineret ale României și pentru Naționala mare, Gică Hagi e, la 61 de ani, e în cel mai bun moment pentru a-și asuma acest proiect. Faptul că și-a pregătit din timp plecarea de la Farul întărește aerul unei potriveli a sorții. La capătul celuilalt ciclu de Mondiale, la 65 de ani, ar fi fost, poate, cam târziu.

Hagi este, oficial, noul selecționer. Și cea mai mare greșeală pe care o putem face e să așteptăm de la noul nostru om de pe bancă magia omului care a fost pe teren. Momentele de grație ale lui Gică la Națională sunt binecunoscute: vinclul de la mijlocul terenului contra Țării Galilor din calificările pentru SUA ’94, lobul fabulos din meciul cu Columbia, pasele care i-au făcut mari pe Florin Răducioiu și pe Ilie Dumitrescu, reușita cu dreptul după contraatacul-școală cu Argentina, la cea mai mare victorie a noastră pe scena mare a fotbalului internațional. E plin Internetul de nostalgici din toate colțurile lumii care s-au îndrăgostit atunci, în vara fierbinte americană, de stângul lui Gică Hagi și, mai mult, de personalitatea pe care el o inspira jocului României. Dacă e să citim obiectiv statisticile, Gheorghe Hagi a fost cu adevărat decisiv pentru România, în marile competiții, doar la Cupa Mondială din 1994. Tocmai de aceea, influența sa covârșitoare în povestea celei mai mari Naționale din istoria noastră trebuie căutată în altă parte. În condițiile în care atingerea sa fină și execuțiile flamboaiante nu se mai pot întoarce, fatalmente, în iarbă, ceea ce poate pune el acum la bătaie pentru prima noastră reprezentativă ține de cine a fost și cine e Hagi dincolo de sclipirile sale de geniu. Iar adevărul – și, sperăm, și șansa noastră – e că Gică Hagi a fost, ca jucător, mult mai mult decât suma momentelor sale de magie.

Șefii de la Luceafărul, printre primii care au văzut sclipirile tânărului jucător, povesteau că, de la o vreme, antrenorul îl „consemnase” pe Hagi să nu mai facă vreun pas în terenul propriu. Încăpățânarea îl făcea pe micuțul mingicar să coboare spre careul de 16, de unde lua mingea de la portar și se apuca să îi dribleze pe toți! Încrederea aceasta încăpățânată în el și în mijloacele sale sunt una dintre mărcile înregistrate ale lui Gică Hagi. În marele meci împotriva Columbiei, faimosul lob de la 40 de metri a fost precedat de o altă încercare, la fel de spectaculoasă, care a fost cât pe ce să intre. Gică, avizat de ieșirile din careul mic ale lui Oscar Cordoba, nu s-a lăsat până nu l-a executat de la distanță.

Fotbalistul Gică Hagi a fost, poate, capricios, dar indiscutabil curajos. Comparația cu Diego Maradona se potrivește nu doar la talent, ci și la atitudinea din teren. S-ar fi băgat toți pentru el la o adică – și aveam la Națională câțiva băieți care nu făceau pasul în spate: Lăcătuș, Stelică, Prodan, Munți, Gică Popescu – dar Hagi nu avea nevoie de bodyguarzi de ocazie. În 1989, la un Steaua – Dinamo (0-3), a luat cartonaș roșu după ce s-a contrat, de unul singur, cu mai mulți adversari. De altfel, duelurile sale ireverențioase cu Maradona din acel 1-1 de la Napoli i-au adus un cartonaș galben după ce l-a lovit pe cel mai bun jucător al lumii din momentul ăla. Fără complexe: spiritul acesta al lui Gică Hagi a inspirat frumoasa Națională a anilor ’90. Fără probele sale de caracter, pe care un vestiar serios le miroase la un kilometru, talentul lui Gică Hagi n-ar fi apucat să facă diferența în marile meciuri. De curajul acesta al său e nevoie la Națională azi, mai mult ca oricând, cu atât mai mult cu cât nu mai avem talentul de atunci.

Mai e, apoi, pasiunea sa teribilă. Jucătorul Hagi s-a reîntors la Națională după ce plecase, a ars până la capăt, la bine și la rău: omul care ne învăța să dansăm armânește pe „Rose Bowl” a ieșit din scenă cu un „roșu” în meciul cu Italia de la Euro 2000. Într-o echipă în care – vedem mai bine acum, după ce anii s-au așezat peste amintiri – erau caractere precum Dan Petrescu și Gică Popescu, oameni care nu acceptă să piardă nici măcar la miuțele cu prietenii, Gică Hagi a fost fermentul, Gică Hagi a fost modelul. În 1994, Ilie Dumitrescu a ratat, la meciul cu Suedia, șansa vieții sale. Florin Răducioiu a ratat ocazia de a deveni golgheterul Mondialului și a terminat cu lacrimi în ochi. Dan Petrescu și Miodrag Belodedici duc și azi cu ei pietroiul ratărilor de la loviturile de departajare. Dar nimeni nu a pierdut mai mult în acea zi blestemată și nimeni nu a suferit mai mult decât Gică Hagi.

Precipitarea lui Hagi în a accepta primul mandat la Națională la numai 36 de ani poate fi explicată și prin pasiunea cu care a trăit cel mai important moment din istoria Naționalei. După cum doar pasiunea poate explica faptul că a investit multe din milioanele câștigate cu greu în străinătate într-un proiect precum Academia de la Ovidiu. În loc să sifoneze bani de la finul său mână-largă, Gigi Becali, în loc să facă compromisuri cu meseria sa, Hagi a ales să devină propriul său patron și, în loc să câștige bani de la alții, să piardă propriii bani. Pasiunea.

Încăpățânare, curaj, pasiune. Să fim sinceri: dincolo de magie, ce ne-am putea dori de la Naționala lui Gică Hagi?!