„Ești un învingător în momentul în care te învingi pe tine zilnic.” Despre cealaltă misiune a sportului

Pe un petic de iarba de pe stadionul de atletism Iolanda Balaș, Eugen Mălăilă face încălzirea într-un cerc de elevi care se pregătesc să se întreacă în probe de alergări, aruncări cu mingea de oină și sărituri la groapa cu nisip. Au venit de la opt școli bucureștene să sărbătorească Ziua Internațională a Sportului pentru Dezvoltare și Pace alături de membrii lotului Invictus România. Echipa Invictus e formată din peste 30 de veterani răniți în misiuni, care la întoarcerea în țară au trecut prin operații grele: unii au rămas în scaune cu rotile sau cu tije în picioare. Dar mulți s-au regăsit prin sport. „Încercați pe cât puteți să vă trageți și părinții de mânecă să facă sport”, le spune Mălăilă copiilor, cu zâmbet mare, în timpul unor fandări. „De cel puțin 3-4 ori pe săptămână!”

Jocurile Invictus sunt o mișcare dedicată foștilor militari din teatrele de operațiuni, competiție care toamna aceasta ajunge la a treia ediție, în Toronto. Inițiativa aparține prințului Harry, cel care a organizat prima ediție la Londra, în 2014, după ce asistase la Warrior Games, jocuri dedicate doar veteranilor americani. După ce, în 2016, a avut loc în Florida ce-a de-a II-a ediție, în toamna asta, între 23-30 septembrie, ediția a treia va avea loc în Canada, unde vor participa 550 de veterani din 17 țări. Se vor întrece în 12 sporturi.

„Jocurile astea au fost dovada umanității la cel mai înalt nivel”, spunea prințul Harry, „au fost despre sportivi care s-au îndreptat cu ultimele puteri spre linia de finish și apoi s-au întors să aplaude ultima persoană de pe culoar; despre colegi care au ales să treacă linia împreună.”

„Invictus este un fel de a onora militarii alianței N.A.T.O.”, spunea – după ce i-au fugit copiii spre probe – Mălăilă, plutonier adjutant principal, dar care preferă să se prezinte simplu, fără grade. „A pornit ca o competiție sportivă pentru cei căzuți, pentru cei care s-au întors și pentru familiile lor, ca să știe că sacrificiul nu a fost uitat.”

Mai jos e povestea locală a Invictus, văzută prin ochii lui.

*

În România, Petre (Patrick) Luca – un militar și un om mare care servește acum țara într-un punct extern – a dat startul mișcării. A făcut un traseu istoric, comemorativ, prin trecerea Carpaților până la Oarba de Mureș, loc cu înaltă încărcătură pentru noi în Al Doilea Război Mondial. Pentru mine și pentru toți camarazii mei a însemnat enorm, a fost scânteia care a prins totul. Din fericire, avem onoarea să fim în aceeași generație cu oameni din pozițiile-cheie ale Ministerului Apărării care au trecut acum ceva ani prin ce trecem și noi. Au fost acolo, știu despre ce e vorba, cunosc pericolele, le-au trăit și au fost puși și ei în situațiile respective. Diferența dintre noi și ceilalți camarazi din teatrele de operațiuni este că am intrat în niște acțiuni de luptă care s-au terminat prost pentru noi. Dar nouă nu ne prea place zona asta laudativă. Noi ne-am făcut datoria față de țară, la fel ca ceilalți care n-au fost răniți, cu vârf și îndesat. Nu uităm că suntem în N.A.T.O., o puternică alianță care nu și-a încălcat niciodată promisiunile față de noi și din motivul ăsta pot spune că trăim în siguranță.

Dacă peste tot proiectele de pionierat sunt privite cu suspiciuni la început, Invictus a fost preluat de la început cu brațele deschise, s-a propagat ușor în mediul militar și, culmea, aproape în același timp am avut una dintre cele mai puternice susțineri din zona civilă. Nu mă refer la organele de conducere, ci la civilii de rând care au venit și au început să organizeze competiții interne pentru noi. A fost ceva imens: unde militarii nu aveau timp să se ocupe de detaliile administrative, civilii și-au găsit, au trecut cap-coadă prin unele proceduri pentru noi, fără să iasă vreodată în față. Numai din crez – ei sunt voluntarii Invictus. Am început să îmbinăm mișcarea sportivă cu tradițiile și zilele de mândrie națională. S-a închegat ceva bun și apropiat inimii noastre. A plecat ca o mișcare sportivă de revenire și de trecere a militarilor răniți pe un făgaș normal al societății.

Eu vă vorbesc din suflet acum. Mișcarea s-a transformat într-un proiect de educație, de camaraderie, iar Jocurile Invictus, dincolo de latura nobilă a întrecerilor, creează șansa oamenilor de a fi mai buni, dincolo de a fi campioni. Promovează binele, pentru că despre asta este vorba în mod special – cinstirea eroismului militarilor încă în viață și comemorarea celor care nu mai sunt.

*

Eu am fost rănit grav în 2010, în a doua mea misiume (prima fusese în 2008). La întoarcere, o perioadă am avut interdicții medicale pentru orice fel de sport. Fac parte dintr-o fostă unitate de parașutiști, unitate de elită a armatei României, transformată acum într-o unitate de forțe speciale. Deci am făcut parașutism, am făcut alpinism, am făcut tot ce ține de zona asta extremă și cu adrenalină. Pentru mine se numea simplu o zonă de pregătire la nivel maxim pentru a putea să-mi apăr țara și interesele ei oriunde ar fi în lumea asta. Dumnezeu a vrut să rămân în viață în urma unui incident de luptă foarte grav care m-a indisponibilizat pentru o perioadă de timp, dar care, în schimb, nu mi-a oprit idealurile.

Am trecut printr-o serie de operații la piciorul drept, cinci în Germania și a șasea în țară, când mi-au scos toate fiarele și ce mai aveam ajutător prin mine. Am avut apoi o perioadă de recuperare foarte grea și lentă – mai ales din cauza interdicției spre sport. Am rămas cu o pareză a nervului sciatic; toate celelalte s-au reparat încet, încet. A trebuit să învăț din nou să merg. Nu mai aveam deloc coordonare în mișcări, dar au trecut și sunt bine trecute. Îmi aduc aminte de ele nu cu tristețe, ci ca și cum mi-am servit masa de dimineață – a trecut, nu-i nicio problemă.

Eu oricum m-am obișnuit să ignor durerile. Având deja o pregătire fizică în spate, simt când mă anunță. Când încep să nu mai am control, îmi iau pauza necesară dacă este cazul, dacă nu mai pot în ziua respectivă. Nu pot spune că-mi ating limitele. Tocmai, că nu le cunosc și mi le depășesc în permanență. După perioada grea de refacere a venit finalul lui 2014, când m-a sunat Patrick, cel care a făcut primii pași spre mișcarea Invictus. M-a întrebat dacă n-aș vrea să ne întâlnim pe una dintre bazele sportive ale clubului Steaua. M-am dus, desigur, cu cea mai mare plăcere. Aveam deja verde de la medici pentru mișcare și țineam mereu legătura cu acei militari din cadrul Statului Major al Forțelor Terestre al MApN care se ocupă strict de noi, militarii răniți în teatrele de operațiuni.

M-a interesat ce mi-a povestit Patrick, a fost un prim moment când am spus că vreau să discutăm mai multe. Știam unele lucruri din online, pentru că urmărisem ce-a făcut prințul Harry, dar aveam și așa, o apăsare, o tristețe oarecare din cauză că nu sunt apreciate mai mult și eforturile noastre. Mă gândeam cum noi suntem țara care-și trimite oamenii acolo, în cele mai grele misiuni unde, în ciuda roboticii, tot oamenii sunt elementul cel mai valoros. Ca să vă dați seama cât de bine suntem priviți în exterior (noi, armata României), facem toate tipurile de misiuni posibile în cadrul alianței, în lupta asta de reinstaurare a păcii și de limitare, în special, a efectelor terorismului. Aveam atunci în mine o umbră de supărare și de frustrare, amestecate, ținute între limite. Am o părere destul de bună despre mine și știu că pot să mă controlez, dar nu-mi convenea. Invictus a venit ca o descătușare.

După o întâlnire strânsesem deja militarii lângă mine. Am fost un grup mic la început, de cinci răniți. Patru dintre noi am ajuns la cea de-a doua ediție a Jocurilor Invictus, la Florida 2016. În ciuda eforturilor MApN și a generalului care s-a zbătut imens pentru noi (mai presus de chief of the army, a fost fratele nostru mai mare), nu s-a putut să participăm la ele. La momentul respectiv, regulile competiției spuneau că țara gazdă poate acorda o singură invitație, iar SUA o dăduse deja altcuiva. Însă am primit statutul de observatori datorită insistențelor combinate cu felul bun în care e privită România în cadrul Alianței. Am luat contact cu lumea de acolo și când am revenit am făcut demersurile ca să nu pierdem șansa pentru Toronto 2017.

Chiar dacă nu sună foarte bine, aș putea spune că suntem mai apropiați de unele țări decât de altele, iar Canada e una dintre ele. Militarii români au lucrat mult cu ei și în zona de geniu (geniști n.red), de reconstrucție, cât și în zona strictă a misiunilor și cooperării. Am fost din nou susținuți din țară, mai ales datorită mesajului transmis prin Jocurile Invictus. Ești un învingător în momentul în care te învingi pe tine zilnic, în momentul în care privești totul cu optimism, atât dimineața, cât și seara. Dacă te trezește cineva la 00:00 ești același om, revii repede pe făgașul normal al vieții, ți se pare că nu există greutăți. Oricum, pentru cei mai mulți intrați colegi din Invictus nu există limite. Singurele limite sunt cele pe care ți le pui tu.

Ce ne-a ajutat să trecem peste greutăți? Nu e niciodată ușor să răspunzi la întrebarea asta. Unii dintre camarazii mei și eu însumi am trecut prin situații de luptă anormale. Dacă este ceva anormal pe lumea asta este războiul, cu tot ce implică. Este o luptă pentru supraviețuire, dar, în același timp, trebuie să ai grijă de țara ta. Dar chiar noi, fiind acolo și având grijă de intelectul țării noastre, am avut dificultăți să explicăm oamenilor ce căutăm acolo. Acum au mai înțeles „micul nostru mare sacrificiu”, mai ales al celor care nu mai sunt printre noi – și că gândurile noastre zboară invariabil spre ei de fiecare dată când reușim să facem ceva bun. Chiar dacă n-o facem în față, o facem în interiorul nostru, nu trebuie neapărat să ne exprimăm. Vedeți dumneavoastră, și-au dat seama că efortul de acolo face ca țara să fie în siguranță, atât cât putem continua și noi, și ceilalți.

Armata e oricum acolo pentru noi, ei sunt lângă tine, dar cea mai apropiată e familia, iar cea mai tare din familie a fost fata mea de 26 ani. Sunt mai multe căi prin care m-am ridicat, iar ea e una din ele. Niciodată nu m-a dădăcit, nu m-a cocoloșit, ba din contra, mă punea la muncă. La un moment dat scările reprezentau o provocare pentru mine, și încet, azi așa, mâine așa, mi-a indus mare parte din tăria ei nativă. Au fost momente în care mi-a fost greu, vă dați seama. Înainte spărgeam și norii și mările și munții și de la asta să ajungi să ai o treaptă în față care-ți devine piedică, nu e simplu. Ești om, oricât ai vrea să fii de tare, așa că ea a contat enorm.

Probele au venit un pic și după inimă. Majoritatea dintre noi avem background sportiv, toți am făcut un sport, unii mai aproape de performanță, alții doar prin tradiția militară a armei respective. Eu provin din zona de parașutism, dimineața mă încălzeam cu 11 km. Am continuat cu haltere și ciclism. Am fost înscris și la tir cu arcul, dar momentan îmi cunosc limitele la acest sport și știu că nu am avut timp suficient să mă antrenez pentru el – iar printre camarazii mei sunt deja campioni la asta. O parte dintre noi, 15 militari, vor participa la Jocuri, ceilalți mergem ca susținători, sperăm și noi ca de la anul să se poată mai mult, pentru că armata României are undeva pe la 170 de militari răniți în teatrele de operațiuni, unii dintre ei cu răni grave și cu interdicții clare de a face sport.

Noi îi așteptăm pe toți lângă noi, să fim împreună, să ne susținem unii pe alții și, de ce nu, poate reușim să facem propuneri pentru ediția următoare – or exista opțiuni și pentru sporturile minții. Ideea e că al doilea an a venit și cu un boomerang din zona elevilor, a școlilor. Atunci am zis în sinea mea că garantat avem viitor, ca țară. Ei au făcut tot felul de evenimente în care au promovat sportul dar și istoria în școli și am avut în cadrul unui liceu o activitate la o clasă a XI-a. Era într-o vineri, spre final de program, și profesorii au amânat orele lor pentru că ne-am trezit cu toată școala peste noi. Și nu voiau doar să facă poze cu noi, ci să ne asculte poveștile, experiențele de viață. M-am trezit cu ei pe Facebook, că vor să facă multe, a fost extraordinar și atunci am realizat că Invictus nu mai este doar o mișcare pentru militarii răniți, ci încet, încet devine un fenomen – suntem o familie în extindere.

Eu am vrut imediat să mă întorc lângă camarazii mei, dar nu a mai fost fizic posibil. Dar se formază niște relații pe viață între noi. Orice treabă aș avea, dacă mă sună unul dintre ei, îmi cer scuze și mă duc după el, la capătul lumii. Mă înțelegeți? Că are nevie de mine. E o chestie dincolo de viața cotidiană. Noi și dacă facem sport, suntem croiți altfel decât majoritatea sportivilor de performanță. Dacă eu și cu tine facem sport și tu ai picat, eu mă opresc lângă tine și te iau de acolo. Dincolo de sport intervine camaraderia, pentru că noi am fost obișnuiți pe frontal de luptă. Să ne oprim și să stăm lângă camaradul nostru.