O incursiune în handbalul juvenil danez: de ce încep nordicii să joace la vârste așa fragede și cum construiesc un sistem de la bază spre vârf

Avem un selecționer nordic la naționala de handbal și un antrenor danez – nu primul – în campionatul intern. Ne ciocnim de echipe scandinave la toate turneele, și ne întrebăm mereu de ce funcționează sistemul lor așa bine. Încercăm să găsim câteva răspunsuri, pornind de la sectorul juvenil.

**

Răsfoiam zilele trecute o prezentare a jucătoarelor din lotul echipei CSM București. M-am oprit când am dat de vârstele la care au început să practice handbalul unele dintre ele, mai precis nordicele: Maria Fisker la cinci ani, iar Line Jörgensen și mai devreme, la trei.

Ce poți să faci pe un teren de handbal la trei ani, te poți întreba? M-am întrebat și eu în decembrie. Eram la Campionatul Mondial din Danemarca, înaintea unui interviu cu reprezentanții unui club local de handbal și Lorand Balint, directorul de marketing al FRH, îmi povestea că se încearcă și la noi atragerea către minihandbal a copiilor de la vârste cât mai timpurii. „Am început și noi ca danezii, cu opt-zece ani, dar să vezi că ei coboară acum și mai mult, probabil la patru ani”, mi-a spus râzând Balint înainte să apară președintele și antrenorul clubului Frederikshavn United Sports, din orașul care a găzduit meciurile României din grupe.

Ne așezăm la o masă din holul hotelului oficial al turneului, pornesc reportofonul și îi întreb de la ce vârste au copii la club. Doi ani, vine răspunsul. „Bine, poate ce fac ei nu e chiar handbal”, spune președintele, zâmbind. Se târăsc pe jos, fac un fel de gimnastică, poate se joacă cu mingi mici, ușoare. Dar ce e important e că vin la sală, dezvoltă o conexiune cu clubul și cresc simțind că aici le e locul. Și, atunci când ajung la șapte-opt ani și au de ales între handbal și fotbal, vor simți că e natural să meargă la handal. „De asta începem așa devreme. Nu e vorba despre handbal, ci despre mindset.”

Acest mindset care apare mereu în discuție când vorbim despre handbalul nordic, și la care vom reveni în articolele următoare. La nivel de juniori însă, ce înseamnă asta concret este că nu handbalul este prioritar, ci cultura și sentimentul de apartenență pe care îl creezi în jurul unui club, pentru că această coeziunie o să-i țină aproape pe jucători și în viitor. Pentru că în Danemarca, spun cei doi, provocarea cea mare nu e să-i aduci pe copii la handbal – deși pentru a-i recruta au derulat campanii ample în școli, ajungând să aibă 200 de fete și băieți între 6 și 12 ani; mai greu e să-i păstrezi.

Care sunt provocările

Mai exact, nu vârsta de începere este cea critică, ci etapa care începe de la 15 ani în sus, când jucătorii devin preocupați de fete, de ieșit cu prietenii, sau de alte sporturi.

Fotbalul este principalul adversar, spun cei doi oficiali danezi. E cel mai popular sport (și) în Danemarca și devine atractiv mai ales de la 10 ani în sus, când regulile handbalului, un sport ceva mai complex, pot deveni copleșitoare. „La fotbal sau floorball – un fel de hochei în sală –, e mai simplu, le dai o minge sau un puc și trebuie să le urmărească. La handbal, trebuie să ai niște abilități și să înveți niște reguli.”

Dacă până la 12-13 ani, Federația daneză încurajează cluburile să-i lase pe copii să facă și alte sporturi – fotbal, hochei sau floorball –, pentru că abilitățile pe care le deprind sunt utile, de la un moment încolo trebuie să facă o alegere și să se specializeze. Iar opțiunile sunt destule pentru cei talentați, pentru care se bat academiile cluburilor de fotbal din zonă, dar și echipe de handbal mai puternice, ca Viborg, Aalborg, Aarhus. Iar de la 16 ani în sus, cei mai buni pot ajunge și în centre de excelență ale echipelor naționale de juniori.

Devine complicat pentru o echipă mică, locală, cu ambiții de a crește proprii jucători, să-i păstreze.

Cum încearcă să-i țină aproape

Ce încearcă cei din Frederikshavn să facă e să creeze conexiuni cu tinerii. Să construiască mai mult decât un club de handbal: un „youth club”, cum îi spun ei. Așa că organizează ieșiri cu echipele la cinema, la patinaj, la înot; mănâncă împreună, dorm unii la alții și se joacă pe calculator. „Încercăm să creăm o comunitate, să-și dorească să se întoarcă.”

Un alt mod de a le menține interesul este organizând competiții și meciuri comune, de fete și băieți. Până la opt ani au oricum antrenamente comune, dar intenția e să-i ajute să interacționeze și după ce se despart, profitând de faptul că handbalul atrage multe fete, spre deosebire de fotbal sau hochei, și că asta poate menține interesul și băieților.

Un pas important, care e încă la nivel de discuții, este o colaborare cu școlile și liceele pentru a crea clase specializate de handbal. Asta le-ar permite copiilor să se antreneze în plus, pentru că la club e complicat să-i aducă în fiecare zi, din cauza programului încărcat al părinților. În plus, ar fi o șansă de a descoperi handbalul. Nu e vorba de un program național, pornit de sus, de la nivel guvernamental, cum ne-am fi așteptat, ci de o idee care i-a venit antrenorului în urma unui curs de dezvoltare la care a participat. „Am cunoscut antrenori din Copenhaga sau alte orașe unde fac asta, și mi-am zis: de ce să nu încercăm și noi?”

Apoi, bineînțeles, sunt competițiile, care le arată copiilor pentru ce muncesc. Până la opt ani joacă în turnee mici, locale, cu meciuri sâmbăta. De la zece ani în sus joacă săptămânal cu echipele altor orașe din zonă. Scopul și dorința conducătorilor este să aibă cât mai mulți jucători crescuți de club care să ajungă în echipele de seniori, cu care speră să promoveze în ligile superioare – în prezent, echipa de fete joacă în a doua ligă valorică, iar cea de băieți în a treia.

Părinții joacă un rol important

Un factor esențial, spun cei doi reprezentanți, este implicarea părinților. Pe de o parte, contribuția lor – care crește odată cu grupa de vârstă – e principala sursă de finanțare a clubului, pe lângă câțiva sponsori locali. Apoi, e important ca ei să-i susțină pe cei mici, să-și găsească timp să-i aducă la antrenamente și la meciuri și să înțeleagă că e nevoie de multe ore pe teren pentru a deveni buni.

Și mai trebuie să înțeleagă, ei în primul rând, că la nivelul ăsta victoriile nu sunt principalul obiectiv. „Nu știm cum e în România, dar e greu să le explici părinților că uneori poate fi benefic să pierzi la o diferență de zece goluri, să-i aduci cu picioarele pe pământ și să le arăți că nu sunt campioni mondiali. La fel cum e bine să joci cu echipe mai bune, care să te provoace să dai totul, dar și cu echipe mai slabe, care îți permit să experimentezi tot ce nu-ți iese pe teren cu echipe puternice.”

Dar mai sunt și părinții care înțeleg importanța sportului, și ei sunt principala rotiță care fac lucrurile să funcționeze. Sunt tații și mamele care antrenează, voluntar, grupele mici, de până în zece ani. „Fără ei, nu am ajunge nicăieri, și cred că așa e în aproape fiecare club din Danemarca”, spune președintele clubului.

Majoritatea sunt foști jucători, nu neapărat de performanță, chiar și la nivel amator. Dar înțeleg de ce e important ca fiul sau fiica lor să facă mișcare, dar mai ales, să facă parte dintr-o echipă. „E foarte important pentru un tânăr să învețe cum să se poarte într-un grup”, spune și antrenorul. Să înțeleagă că dacă el nu-și atinge scopul, nici ceilalți n-o vor face. Să simtă că sunt parte din ceva important și că doar împreună pot reuși.

„Asta e o lecție importantă, și de acolo pornește totul. ”