„Timpul ne va duce acolo unde ne e locul.” În loc de concluzii, câteva idei despre echipa României și drumul ei la Mondial

„Timpul ne va duce acolo unde ne e locul. Când echipa va termina Campionatul Mondial, trebuie să putem privi înapoi și să spunem: <am dat totul, suntem mândri de ce-am făcut>. Chiar dacă nu ajungi pe o anumită poziție, dacă dai tot și te poți uita în urmă cu satisfacție, cine te poate învinui pentru asta?”.

Între toate declarațiile acestui turneu, cea a lui Jaume Fort, antrenorul portărițelor României, poate deschide și închide orice discuție despre aventura echipei naționale la un Mondial ajuns, printr-un gol marcat în ultima secundă, din promisiune, amintire. Și chiar dacă înfrângerea cu Cehia a împărțit terenul în două – critici și susținători – nimeni nu poate spune că echipa n-a dat tot. Dacă o va face și în continuare, timpul o va duce la locul potrivit.

E concluzia care te scutește de concluzii, dar te lasă cu sentimentul că zilele astea, locul potrivit ar fi fost cu măcar un pas mai departe. Poate tocmai de-asta ne scotocim să găsim o încheiere pentru povestea asta terminată brusc și fără explicații. Și dacă e să începem de undeva, atunci trebuie pornit cu sfârșitul. Înfrângerea cu Cehia, evitabilă în orice moment, mai puțin în ultimele 11 secunde, trebuie dată la o parte pentru a putea privi lucrurile mai clar.

Evidente pentru unii, inacceptabile pentru alții, cauzele înfrângerii sunt de interes. În primul rând, de vină a fost dorința prea mare, care a ajuns să facă mai mult rău decât bine și să inhibe în loc să elibereze. Iar presiunea asta a crescut cu fiecare șansă de desprindere pe care Cehia a refuzat-o României și a condus la ratări în atac și greșeli în apărare. Apoi, după cele trei curse de urmărire reușite în faza grupelor, acum, în meciul decisiv, jucătoarele naționalei s-au trezit ele alergate din spate de câteva adversare agasante, inspirate și curajoase: că Cehia n-a renunțat nici la 10-15, nici la 20-23, nici la 22-25, cu 6 minute înainte de final, e un compliment pentru adversare; că Cehia a putut să revină, e o critică pentru apărarea României: când prea agresive (10 eliminări de 2 minute), când prea ușor depășite, jucătoarele lui Ambros Martin n-au găsit soluții pentru a bloca combinațiile Cehiei.

Mai departe de atât, insistența pe cauze – pe ratările simple, pe greșelile individuale, scăpările tactice sau deciziile arbitriilor – va fi subțire. Toate astea se întâmplă în fiecare meci de handbal, iar acest joc ar fi putut fi câștigat la fel de bine cum a fost pierdut, în ultima secundă. Și atunci, întregul discurs din jurul echipei s-ar fi schimbat. Am fi vorbit din nou despre tăria de caracter și puterea de luptă, am fi subliniat încă o dată încrederea pe care echipa ar fi demostrat-o din nou, la fel cum a făcut-o și în grupe. Or, faptul că România a fost întrecută cu un vârf de bocanc nu trebuie să ne trimită dintr-o extremă în alta.

Concluziile de după Cehia nu pot fi cu totul altele decât cele pe care le-am fi tras înaintea jocului. Înfrângerea asta e grea și dureroasă, dar nu poate transforma percepția obiectivă despre această echipă: ea are aceleași calități pe care le-a arătat în ultima vreme și aceleași lipsuri pe care cei mai mulți le știau. Unele, ca lipsa de experiență, au fost deja asumate. Nu poți spune astăzi că schimbul de generații e firesc (că e bine să te pregătești pentru viitor când lucrurile încă merg bine, nu când toate merg prost), iar mâine să-ți dai ochii peste cap și să spui că schimbul de generații e o porcărie. Cu o echipă mult mai experimentată, România a jucat groaznic în grupele precedentului Mondial. S-a trezit la timp, cu Brazilia, în primul meci eliminatoriu, chiar când ziariștii și specialiștii se întreceau în critici – unele constructive, altele veninoase. Nu experiența le-a deșteptat atunci pe jucătoare, dar comunicarea. Bronzul din Danemarca n-a fost obținut pentru că naționala a învățat handbal în cele două zile de pauză, ci pentru că jucătoarele s-au deschis una în fața alteia și au transformat un grup pestriț într-o echipă unită. A fost o lecție imensă, despre care Cristina Neagu ne-a vorbit și zilele trecute.

Așa că mai departe de înfrângerea cu Cehia și ratarea obiectivelor sportive (locurile 1-6), echipa feminină de handbal poate pierde meciuri mai valoroase de atât. Unitatea echipei – acest „Pentru cine luptăm noi? Pentru noi!“ – ar putea fi primul lucru protejat cu atenție. Neagu ne-a vorbit deja despre asta, despre intenția ei să păstreze cel mai valoros argument al echipei: încrederea. Încrederea una în cealaltă, încrederea că fiecare va trage pentru echipă și pentru colegele ei. Fără asta, orice efort de reașezare se va termina într-un nor de praf.

Că încrederea asta va fi testată acum din toate părțile, cu sau fără rea intenție, e previzibil.

Cine o ajută pe Neagu? De ce depindem așa de mult de ea, ce să facă ea singură? Dar Neagu – chiar dacă e singulară – nu a fost niciodată singură. Pentru fiecare aruncare scoasă din joben am văzut o fază lucrată în echipă și finalizată de Neagu.

Și totuși. Asta nu înseamnă că naționala joacă grozav. Nu o face, iar Ambros Martin a recunoscut-o și după victoriile din grupe. „E bine că echipa luptă până la final și reușește să întoarcă meciurile, dar realitatea e că România a câștigat greu, pe muchie, toate cele trei meciuri importante din grupă. Toate au fost la limită, și se puteau foarte bine înclina în direcția opusă. Cum ar fi arătat lucrurile dacă s-ar fi întâmplat asta? Ce ar fi spus asta despre România?“, s-a întrebat spaniolul după victoria cu Angola.

Răspunsurile le primește mai devreme decât și-ar fi dorit, și unele sunt neplăcute: România nu mai e între cele mai bune opt echipe ale lumii după clasament și, până la probele contrarii, nu mai e aici nici după handbalul jucat. Dar nu e nici departe. În ziua ei bună, echipa încă se poate măsura de la egal cu cele mai puternice adversare. Întrebarea e – cum poate ajunge naționala să aibă mai multe zile bune decât zile proaste. Cum faci rost de consistență?

Nu e prima dată când o echipă de handbal schimbă liniile și cere înțelegerea fanilor. A cerut-o și anul trecut, la Europeanul din Suedia, și a primit-o în avans. A fost prima dată când – suporteri severi cum ne știm – am găsit răbdare pentru construcție. Or, răbdarea asta s-a așezat atunci ca un filtru peste miza meciurilor și speranța marilor performanțe. În locul urgenței rezultatului, mulți au început să caute potențialul: al noilor jucătoare, al noului antrenor, în fine, al noului sistem despre care se vorbește în handbalul românesc. Filtrul ăsta a rămas la locul lui până zilele trecute. După multă vreme în care meciurile au fost privite fără apăsarea lui acum ori niciodată, dar cu detașarea lui dacă nu azi, mai există mâine, jocul cu Cehia a adus cu el mari (și firești) așteptări. De aici și sentimentul că naționala a ratat o șansă bună – și a făcut-o. Șansa să-și împlinească obiectivul (locurile 1-6), șansa să-și confirme victoriile din grupe și să-și continue reconstrucția într-un moment bun, la adăpostul, nu în căutarea rezultatelor.

„Suntem aici să construim un sistem mai bun. Și mare parte din construcția asta e treabă de zi cu zi”, ne spunea Ambros Martin la un moment dat. „Indiferent că pierdem sau câștigăm, nu trebuie să uităm ce anume căutăm.” Altfel spus, nici victoriile, dar nici înfrângerile nu trebuie să ne scoată în decor.

A fost pierdut un tren, dar destinația rămâne clară: vrem un sistem mai bun, care să aibă continuitate la toate nivelurile și care să producă, în timp, predictibilitate.

În rest, poate că „timpul ne va duce acolo unde ne e locul.”