Vrăjitorul John, îndemânaticul Ken și câteva lecții pentru noile teritorii: ”A învăța să ai răbdare înseamnă, în sine, a te educa”

Un martie cald a deschis, vineri seara, la Cluj, anul celor mai mari evenimente de snooker din scurta și subțirea istorie românească a acestui sport. Este un an care va culmina în toamnă cu primul turneu pe puncte găzduit vreodată la noi, Campionatul European, tot la Cluj, în Polivalenta de 5 stele. Pentru început, un eveniment de gală, Betfair Romania Snooker Days, John ”The Wizzard of Wishaw” Higgins și Ken ”The Crafty” Doherty, cinci titluri mondiale de profesioniști la aceeași masă, un arbitru român din elita sportului, Alex Crișan, un prezentator deopotrivă galant și șugubăț, Marius Ancuța, și, mai ales, un prilej perfect de a încerca să aprofundăm virtuțile unui sport paradoxal de popular într-o țară în care mesele decente de snooker sunt atât de rare precum zăpezile în deșert.

Primii învățăcei ai alfabetului și pașii lor timizi prin lume

În pregătirea marelui spectacol, Snooker Club Cluj a organizat, tot săptămâna trecută, o cupă cu 16 participanți care s-au luptat pentru dreptul de a juca un frame împotriva celor doi mari campioni. Învingătorul, Lorin Druță, urma să experimenteze pe propria piele vrăjile lui Higgins (foto jos), iar învinsul lui din finală, Claudiu Ilea, avea șansa să învețe vicleniile jocului de la însuși The Crafty Ken. Doi puști cu mare pasiune, cu resursele limitate la ”sponsorizările” părinților și emoții fără măsură. Ambii au pierdut onorabil, dar s-au ales cu o amintire pentru tot restul vieții și cu o lecție de conduită sportivă și cavalerească primită de la cei mai buni.

Despre sporturile cu tacul (snooker, biliard, laolaltă cu multiplele lor variante), s-a dezvoltat în timp o prejudecată că nu ar fi mai mult decât o ocazie pentru elevii de liceu să-și petreacă mai plăcut orele chiulite de la școală. Pe când Eurosport transmitea primele meciuri de snooker comentate în limba română, la sfârșitul anilor ’90, biliardul se juca în baruri înecate de fum de țigară și aburi de alcool, între două descinderi ale directorului de liceu care îi zburătăcea temporar pe tinerii mușterii. Despre snooker, nici nu putea fi vorba. Românii l-au văzut pentru prima dată la televizor și au fost uluiți de distanța galactică dintre imaginea pe care o aveau despre cutumele de crâșmă ale biliardului autohton și elitismul aristocratic al idolilor vremii în snooker.

L-am întrebat pe Ken Doherty cum se poate împăca astfel școala cu snooker-ul și am primit un prim sfat. A răspuns admițând că îngrijorarea este legitimă, dar a venit cu un contraexemplu fericit.

”Sunt tot mai multe școli, nu doar în Regatul Unit, ci și în Irlanda sau chiar China, care au ales să includă snooker-ul în programa școlară, ca opțiune pentru orele de sport ori sub diverse alte forme de after-school sau pre-school. Pentru copii, este o mare șansă să înceapă sportul încă de mici și gratuit.

La un moment dat, m-am întâlnit cu directorul școlii la care am învățat când eram copil și i-am propus să găsească un spațiu, o sală, unde să putem instala o masă de snooker, pe lângă cea de tenis și terenurile pentru alte sporturi care erau deja acolo. A fost de acord, am adus masa, am adus și un antrenor care să-i învețe de la început mișcările corecte, iar copiii s-au arătat imediat interesați de noua activitate. Veneau înainte de ore, după ore, în timpul liber și jucau. Puști de toate vârstele. Am trecut pe acolo după câțiva ani și am fost plăcut surprins să văd că între timp aveau două mese de snooker și altele două de biliard și că își organizaseră ei singuri turnee școlare.

Am înțeles că există (în România n.a.) o federație de snooker, care ar putea încerca un proiect în colaborare cu școlile. Cred că o cerere de finanțare către guvern ar putea avea succes, pentru că nu ar costa foarte mult.”

Ceea ce Kendo nu știe este că între Federația Română de Snooker, pe de o parte, și cluburile și promotorii snooker-ului în România, pe de altă parte, mocnește de mult un conflict sau măcar o lipsă de viziuni comune care ar putea aduna energiile într-o singură direcție. Părțile se ignoră cu atâta osârdie, încât din exterior nu putem bănui decât că au motive temeinice să o facă, atâta doar că nimeni nu vrea să vorbească despre ele. Totuși, o scindare în această lume mică și cu aspirații mari este descurajantă pentru perspectiva de progres pe care ne-a sugerat-o Doherty. Doar entuziasmul și popularitatea reală a evenimentelor demonstrative desfășurate până acum compensează și oferă niscaiva speranțe.

De altfel, la conferința de presă de dinaintea evenimentului, întrebarea recurentă a fost ce anume ar trebui să facem ca să avem, într-un orizont rezonabil de timp, un jucător în circuitul profesionist – un țel îndrăzneț și fantezist, mai ales dacă privim lista actualilor jucători din top 128, din care aproape lipsesc jucătorii europeni din afara Marii Britanii (plus câte un jucător din Belgia, Norvegia, Finlanda și Malta). John Higgins a fost cumsecade și nu ne-a frânt aripile din start, fără să ofere în schimb promisiuni deșarte: ”Sunt deja câțiva ani de când chinezii au început să aibă tineri care să joace la un nivel excepțional, dar ceea ce au înțeles ei este că le-ar fi fost imposibil să crească rămânând și antrenându-se doar acasă. Poți juca 3-4 ore pe zi într-un club. Vei face progrese, vei căpăta experiență, automatisme, dar nu va fi suficient ca să ajungi un jucător de top. Va trebui să mergi câteva luni în Marea Britanie, să te antrenezi și să joci cu cei mai buni, să greșești și să fii învins de ei, pentru ca mai apoi să înveți din greșelile tale. Cu cât o să joci mai mult, cu atât vei juca mai bine.”

”El este Alex. Alex este un erou…”

Dacă în privința jucătorilor România abia face primii pași timizi prin lumea snooker-ului, avem un reprezentant în aerul rarefiat al elitei arbitrilor, Alex Crișan. ”Toți suntem azi aici datorită apariției snooker-ului la TV, deci Eurosportului și lui Marius Ancuța. Îmi aduc aminte că în 2003, când am văzut primul meci, habar n-aveam de reguli, mama le știa mai bine decât mine și mi le-a explicat, în paralel cu desfășurarea meciului. Treptat, au apărut jucători amatori, mese, cluburi, dar încă sunt foarte multe de făcut.”

S-a apucat de arbitraj în 2006, a urcat toate treptele ierarhiilor în materie și în 2011 a ajuns arbitru World Snooker. Arbitrează unele dintre meciurile cele mai importante la diverse niveluri, inclusiv finala Campionatului European, a Mondialului de Amatori, iar în 2013 este comentat pentru prima dată în România de Marius Ancuța în finala de European Tour de la Sofia. Dar vârful recunoașterii internaționale a fost la ediția din 2015 a Masters-ului, unde a fost unul dintre doar cei trei arbitri care au oficiat anul trecut la Alexandra Palace. Ceilalți doi au fost Brendan Moore și Jan Verhaas. Iar din ce spune Alex, drumul continuă tot în sus: ”Anul acesta se anunță cel mai bun de până acum pentru mine.”

Cum este oare să fii arbitru de elită? ”Am făcut lucrurile treptat și de la un moment dat am început să prind fazele superioare ale competiției, cele în care se joacă la o singură masă, cu câteva mii de spectatori în tribune, uneori, cum se întâmplă la German Masters. În plus, la meciurile televizate, presiunea este și mai mare. Mă gândesc doar la un meci dintre Ding Junhui și Marco Fu, de exemplu, la care știi că se uită sute de milioane de telespectatori.”

Cum a ajuns în elită? ”Pe picioarele mele și cu sprijinul Federației. M-am format în Anglia, într-o perioadă în care românii nu aveau deloc o imagine bună acolo. Dar în snooker nu am simţit niciun moment că mi s-ar pune piedici. Acum lucrez mult și pentru Campionatul Național de la noi, organizez cursuri de arbitri și am deja 13 colegi care au început să arbitreze.”

Snooker-ul văzut de Alex: ”Spuneam, cu altă ocazie, că este un sport aristocratic. Așa este. La imaginea asta contribuie ținuta, eleganța și conduita impuse jucătorilor. Dar, pe de altă parte, este un sport deschis tuturor.” Marius Ancuța pune punctul pe ”i”: ”Snooker-ul este disciplină, concentrare și răbdare. Iar a învăța să ai răbdare înseamnă, în sine, a te educa.”

Viață de artist, seara vesel, ziua trist

Doi buni și vechi prieteni primesc o invitație să vină și să facă lucrul care le place cel mai mult și la care se pricep cel mai bine, în fața a 2.000 de oameni, să fie primiți ca niște mari campioni ce sunt și să mai primească și ceva bani pentru asta. Conferința de presă, care a semănat mai mult cu o întâlnire plăcută și relaxată cu fanii, a dat tonul spectacolului ce avea să vină seara.

John și Ken au rememorat câteva dintre marile meciuri pe care le-au jucat împreună, culminând cu acea finală de Campionat Mondial din 1998, când Ken a devenit al 8-lea jucător din istorie lovit de ”blestemul Crucible”, rămas încă de nedovedit. De când Mondialele s-au mutat în legendarul teatru Crucible din Sheffield, nici un jucător câștigător în premieră al titlului nu a reușit să și-l apere în anul următor, iar Doherty a fost abia al doilea care a avut această șansă într-o finală, după Joe Johnson, 11 ani mai devreme. Chiar și Higgins, pentru care finala câștigată cu 18-12 în fața prietenului său irlandez aducea primul din cele patru titluri mondiale, avea să fie victima ”blestemului” un an mai târziu, când pierdea în semifinale la Mark Williams.

Un an mai devreme, Kendo devenea primul jucător din istorie care a câștigat titlul mondial la juniori, amatori și profesioniști, după o finală în care l-a învins pe cel mai titrat jucător al tuturor timpurilor, cu cele 7 campionate mondiale câștigate în carieră, Stephen Hendry. Irlandezul oprea astfel uluitoarea serie de 5 titluri mondiale la rând ale ”Regelui de la Crucible”. Kendo își amintește: ”Crucible e un loc cu totul special. Să ții trofeul în mâini este un premiu suprem, dar să reușești să-l păstrezi ca să rupi blestemul este cu atât mai special. Nu am reușit nici eu, nici alții, dar până la urmă se va întâmpla și asta. Nu cred că în acest an, totuși… dar să nu scrieți asta”, a glumit el.

La câteva săptămâni de la finala de la Crucible din 1997, Doherty a fost chemat să prezinte trofeul pe Old Trafford, templul echipei lui de suflet, Manchester United. La ultima etapă a campionatului, băieții lui Sir Alex Ferguson câștigaseră deja Premier League și jucau meciul de gală acasă, cu West Ham. În uralele a 55.000 de spectatori, Kendo a ridicat trofeul, copleșit de o emoție pe care avea să o retrăiască apoi la cina de gală: ”Băieții mă așteptau la masă. Am ajuns, iar dintr-odată s-a făcut liniște, nimeni nu mai putea spune nimic. Eu mă uitam la ei și nu mai știam de mine. Oi fi fost eu campion mondial la snooker, dar îi aveam în față pe idolii mei de la Man U, erau acolo Beckham, Solskjaer, Giggs, căpitanul Cantona… Un bărbat înalt s-a ridicat și a venit la mine, mi-a strâns mâna și m-a felicitat pentru trofeu. Am rămas aproape mut, n-am putut să mai zic decât scurt ‚Mulţumesc, domnule Cantona!”

My Club: Ken Doherty on Man Utd: I got a snooker cue made for him with his name on the bottom of it t… http://t.co/IUAu1JWq8t #snooker

— Snooker News (@SnookerNewsHQ) March 3, 2013

La opt ani după finala lor din 1998, John și Ken s-au reîntâlnit într-o altă finală, la ediția din 2006 a Cupei Malta, un turneu dispărut între timp, dar care avea un mare renume în epocă, mai ales că era singurul turneu pe puncte care se desfășura în afara Regatului Unit. A fost una dintre acele finale antologice, pe care cei care au văzut-o o amplasează cu merit în panoplia marilor meciuri de snooker ale istoriei. Se juca în sistemul ”primul la 9”, Kendo a pornit ca din pușcă, s-a desprins la 5-2, pentru ca pauza să consemneze totuși un handicap recuperabil: 5-3. Nimeni însă nu mai miza pe o revenire atât de spectaculoasă a lui Higgins, care a reușit o serie remarcabilă de șase jocuri consecutive și s-a apropiat la un singur joc de trofeu, 8-5, numai pentru a pierde apoi următoarele patru jocuri și meciul: Ken a câștigat (9-8) ultimul mare titlu al carierei lui până acum.

”Am terminat meciul târziu, dar am zis să-l chem pe John să bem ceva, să-i mai treacă supărarea. Am luat câteva pahare, apoi am mai băut încă puțin și ne-am dat seama că avem avion dis-de-dimineață. Când am ajuns la hotel, taxiul ne aștepta deja jos, să ne ducă la aeroport. Am pus repede mâna pe bagaje, am prins avionul, ne-am instalat bine și așteptam să plecăm. Apoi, a venit la noi căpitanul și zice: «Voi nu zburați azi cu avionul meu! Sunteți prea beți!» Ne-am luat lucrurile, am revenit la hotel, ne-am mai pus ceva de băut, am tras un pui de somn și ne-am dus acasă în ziua următoare. Când am aterizat la Dublin, mi-am văzut fața în ziar și pe prima, și pe ultima pagină: întâi că m-au dat afară din avion, iar la final că tocmai câștigasem Cupa”, își amintește Doherty.

Show-ul. Leneșa bilă galbenă și promisiuni de revedere

Premisele sunt excelente. Cu câteva ore înainte de meci, deasupra mesei se reglau fin luminile în așa fel încât toată suprafața mesei să fie luminată egal și la o intensitate perfectă. John, Ken și Alex aveau toate motivele să se simtă ca la o finală de mare turneu, cu un public cald și dornic să vadă un spectacol de gală și un material de concurs impecabil. În rolul lui Rob Walker – Marius Ancuța, care a învățat foarte bine, din mers, trucurile meseriei de announcer.

John a început în trombă: două frame-uri scurte, cu break-uri mari, au făcut rapid 2-0, iar publicul începuse să se teamă că seara se va termina repede. În frame-ul 3, tot el a pus primul punct pe tabelă, cu o lovitură de distanță pe toată lungimea mesei, a rămas perfect la bila neagră și, la îndemnurile publicului, părea că țintește un break maxim. A rămas rău pentru a treia bilă roșie, dar s-a redresat miraculos printr-un artificiu de nerepetat într-o competiție oficială, deviind spre buzunar traiectoria bilei roșii cu un carambol controlat cu bila maro, fără să piardă controlul bilei albe pentru următoarea lovitură la bila neagră, pentru continuarea break-ului maxim. Publicul fremăta în crescendo pe măsură ce roșiile dispăreau de pe postav, urmate una după alta de câte o bilă neagră. 120 de puncte, iar sala din Cluj nu mai avea răbdare. Rămas doar cu secvența de colorate, a jucat bila galbenă cu intensitate scăzută, doar pentru a o ”scurge” în buzunarul său, ca să poată rămâne perfect la verde. Dar buclucașa galbenă a rămas milimetric pe marginea postavului și mirajul break-ului maxim s-a destrămat.

Ar fi fost cu adevărat un moment antologic, mai ales într-un meci demonstrativ, unde jucătorii tind să încerce lovituri mai riscante, mai spectaculoase, în detrimentul preciziei și construcției de break-uri mari. În plus, să ținem cont că în toată istoria de peste 30 de ani a snooker-ului profesionist s-au înregistrat, în meciuri oficiale, doar 118 break-uri maxime, primul în 1982 (Steve Davis), cel mai recent săptămâna trecută (Fergal O’Brien, la prima astfel de reușită, devenind totodată cel mai vârstnic jucător care reușește break-ul maxim, la aproape 44 de ani). Deși în ultimii ani au devenit tot mai frecvente, odată cu creșterea semnificativă a numărului de meciuri oficiale din calendarul competițional, break-urile de 147 de puncte rămân o realizare majoră pentru orice jucător, chiar și pentru cei mai valoroși.

Ken a revenit pe tabelă așa cum o făcuse cu 10 ani în urmă, în Malta, a egalat la 3, s-a văzut din nou condus, iar în final partida i-a revenit în frame-ul decisiv, încheind o seară perfectă de snooker de mare clasă.

Vestea cea mai bună pentru publicul clujean este că peste câteva luni îi vor putea aplauda din nou, nu doar pe cei doi campioni ai serii de vineri, care și-au reconfirmat prezența în toamnă în interviul de la final, ci și pe mulți alții care vor veni să lupte pentru primul trofeu al unui turneu oficial de puncte care va fi decernat în România. John Higgins și Ken Doherty și-au asigurat încă de pe acum un plus de simpatie din partea publicului, prin maniera deopotrivă serioasă și elegantă, condimentată cu un umor britanic original, în care au fascinat publicul.

O ultimă remarcă măgulitoare și pentru spectatori. Uriașa majoritate a lor au fost la primul meci de snooker de nivel profesionist văzut live, dar se vede treaba că împrietenirea cu acest sport făcută prin intermediul transmisiunilor TV a dat roade: au păstrat liniștea în momentele potrivite, au știut când să aplaude în urma loviturilor care securizau matematic câștigarea jocurilor și, în general, s-au ridicat la înălțimea spectacolului de deasupra postavului. Totuși, până la toamnă, unii mai trebuie să învețe cum să-și oprească soneria telefonului. Nici arbitrii și nici jucătorii nu le vor mai arăta aceeași indulgență la meciurile oficiale.

Fotografii de Oana Pop