Povești de suporteri: George Cristian se oferă cu totul clubului de rugby Grivița. Nu cere nimic în schimb. Și totuși

Lansam, pe final de ianuarie, o serie de povești ale suporterilor de fotbal. Ne propuneam atunci să ne uităm către fanii cei mai înfocați, către reprezentanți ai galeriilor și fancluburilor, românești sau străine, ca să înțelegem mai bine de ce iubim așa mult fotbalul. Acum extindem aceeași serie către alte sporturi, iar  argumentul rămâne: ascultându-i pe oamenii aceștia, putem înțelege mai bine de ce îndrăgim atât de mult sportul.

RC Griviţa, sufletul rugbyului românesc

Și la rugby, la fel ca la fotbal și alte sporturi cu tradiție, campionatul are unul sau mai multe cluburi-fanion: deși nu sunt cele mai titrate, sunt cele mai iubite. Iar dragostea asta e aparte. Aici se vorbește mai întâi despre suflet, mai apoi despre performanţă, iar tradiţia vine mereu înaintea modernului.

La fotbal, categoria asta e deschisă de cluburi ca Rapid Bucureşti, Universitatea Craiova sau Politehnica Timişoara. La rugby, în capul listei stă RC Griviţa.

Club de uzină, Griviţa şi-a început povestea tocmai în 1932. Pe atunci se numea CFR şi de-aici îți dai seama mai uşor de unde ADN-ul asemănător Rapidului din fotbal. Griviţa este al treilea cel mai titrat club din România (12 titluri naţionale câştigate), dar singurul care a reuşit o performanţă de anvergură în afara ţării: în 1964, a câștigat Cupa Campionilor Europeni, după o poveste cu totul specială.

Griviţa Roşie pierduse o finală de Cupa Campionilor Europeni patru ani mai devreme, în 1960, contra celor de la Beziers. Pe atunci, britanicii nu luau parte la această competiţie, iar echipele franceze erau calificate direct în finală. Cupa Campionilor Europeni se organiza o dată la doi ani, aşa că la startul ediţiei 1964 a apărut o controversă. Ultimele două campioane ale României, Steaua, respectiv Griviţa Roşie, îşi revendicau dreptul de a reprezenta România.

FRR a stabilit atunci disputarea unei duble manşe de baraj – câștigătoarea primea dreptul să reprezinte România în Europa. S-a impus Grivița, cu 10-9 la general.

Practic, până la finală, meciurile cu Steaua s-au dovedit a fi cele mai grele pentru rugbyştii din Parcul Copilului. Sferturile de finală au fost un voiaj de vacanţă, în Maroc, unde echipa din Casablanca a fost învinsă cu scorul de 27-0. Marocanii jucau rugby sub egida Confederaţiei Europene, neavând parteneri de întrecere pe continentul negru. Semifinala, la Hanovra, a însemnat alt galop de sănătate şi un meci în care nu s-au primit puncte, 18-0.

Finala Cupei Campionilor urma să opună Griviţa Roşie campioanei Franţei, Stade Montois. La 14 iunie 1964, pe stadionul Dinamo, s-a disputat finala Cupei Campionilor Europeni.

Stade Montois venea cu o pleiadă de internaţionali francezi, titulari în primul XV al Franței, cum ar fi Daouga, Caillou, Darrouy, Casals sau fraţii Andre şi Guy Boniface. Dar în minutul 59, tabela de scor indica 10-0 în favoarea rugbystilor noştri, iar lucrul ăsta l-a scos din minţi pe celebrul centru francez, Andre Boniface.

Acesta, deşi fusese avertizat anterior de către arbitru, l-a lovit fără balon cu pumnul pe pilierul griviţean Grigoriu, făcându-l pur şi simplu K.O. Arbitrul l-a eliminat pe Boniface, însă cum acesta a refuzat să părăsească terenul de joc, partida s-a încheiat, spre stupefacţia tribunei, iar rezultatul a fost omologat 10-0 în favoarea Griviţei, care câștiga astfel Cupa Campionilor Europeni.

După acea partidă, reacţiile nu au întârziat să apară. Arbitrul partidei, Silviu Pozzo, a declarat că „în 30 de ani de rugby nu am văzut aşa ceva, mai ales că vine din partea unei celebrităţi în rugby”. De asemenea, preşedintele clubului francez, Camile Pedare, s-a declarat mâhnit de deznodământul partidei: „Regret că publicul, recunoscut ca fiind unul foarte generos cu rugbyştii francezi, nu a putut asista la un meci spectacol, aşa cum ar fi meritat. Sunt profund dezamăgit”. Interesant că înainte de meci, eroul negativ al acelei dispute, Andre Boniface, avea să declare: „Am venit la Bucureşti să facem K.O. o echipă care a început să surprindă prin tentativele ei de detaşare”.

Federaţia Franceză de Rugby, dincolo de măsurile disciplinare luate de club, nu l-a mai chemat la nicio acţiune a naţionalei pe Andre Boniface, până la finele anului 1964.

În schimb, Grivița a pătruns pentru totdeauna în istoria rugbyului românesc: Irimescu, Balcan, Dragomirescu, Wusek, Teodorescu, Oblemenco, C. Stănescu, Iliescu, Demian, Moraru, Rusu, Stoenescu, Rădulescu, Manole și Grigoriu, dar și antrenorul Viorel Morariu au devenit eroi. Iar clubul lor a căpătat atunci o aură aparte.

Griviţa deţine şi 12 titluri de campioană a României, dar cea mai recentă performanţă are mai bine de 22 de ani (1993). În prezent, clubul se luptă cu propria istorie în cel de-al treilea eşalon valoric al campionatului naţional, dar refuză cu încăpăţânare să pună punct mai vechilor povești, iar pe stadionul din Parcul Copilului se aud și azi ecouri ale performanţelor trecute.

Cristian și icoana RC Griviţa

De George Cristian (în mijloc, între jucătorii Luigi Pădureanu și Bogdan Budeanu) am dat pe Google. S-a întâmplat în urmă cu un an, în martie 2015. Căutam o informaţie anume despre RC Griviţa, iar rezultatele căutărilor m-au dus cu insistenţă la blogul pe care îl deţine şi unde îşi notează cu religiozitate fiecare minut, fiecare punct şi fiecare secundă trăite în preajma Griviței.

„În toamna lui 1997 am fost la primul meci pe Parcul Copilului. Abia începusem clasa a noua. Bunicul meu, muncitor la uzinele Griviţa, era o prezenţă constantă la meciurile de acasă ale echipei şi am vrut să văd şi eu ce este atât de fascinant. Iar de atunci a început nebunia”, îşi începe Cristian, nerăbdător, povestea.

“În scurt timp ajunsesem să fug de la şcoală doar ca să asist la antrenamente. De meciuri nu mai zic. Pot să spun cu mândrie că am prins ultimele zvâcniri ale ultimei generaţii cu adevărat de aur, cea care a câştigat titlul din 1993. Pentru că, din ce îmi amintesc în mod sigur, în 1997 mai erau încă în lot un Laurenţiu Drăghia „Lulu”, un Marius Olăraşu, un Gabriel Vlad şi alţii.”

Apoi a început declinul. Dar chiar şi aşa, a prins jucători precum Lucian Sârbu (idolul lui), Gabriel Olăraşu, George Răducanu, Nicolae Nere, plus actuala generaţie, cea lângă care chiar îi place să creadă că a crescut: “băieţi extraordinari, care de vreo cinci ani m-au şi inclus în familia lor.”

Prin 1994, Alexandru Marin, actualul antrenor de la seniorii Griviței, făcea selecţie prin şcolile din zonă pentru a umple loturile de copii şi juniori, Cristian chiar a făcut câteva antrenamente şi la Griviţa: “Cine ştie, dacă nu eram comod şi nu creşteam cu idei preconcepute, poate acum jucam şi eu cot la cot cu ei. Asta e!”.

Așa, însă, Cristian rămâne cu amintirile de pe marginea terenului; și atâta vreme cât nimeni nu se accidentează, spune el, fiecare joc e o amintire frumoasă. Indiferent de rezultat. Îți povestește cu plăcere de meciuri vechi sau meciuri noi, de faze decisive sau chiar comice. “Îmi aduc aminte cu drag de un Griviţa – Farul 28-0, în care unul dintre eseuri a fost marcat după ce aripa dreaptă a echipei noastre s-a angajat nepermis în grămada ordonată pentru a asigura o superioritate numerică şi de gabarit la împins. Sigur, un exemplu care nu face neapărat cinste acestui sport, dar a fost un moment despre care, după ani, îţi aduci aminte cu zâmbetul pe buze. Apoi a mai fost un Griviţa – Steaua 6-12, în care griviţenii erau consideraţi victime sigure. Dar, conduşi magistral de Sârbu, au oferit o replică uluitoare. Era înnorat, ploaie, mocirlă, dar băieţii au luptat admirabil. Cred că după acel meci şi-au asigurat, practic, Sârbu şi Nere transferurile la Steaua.”

Familia Grivița

Apoi, mai recent, Cristian își amintește parcursul din Cupa României, când Griviţa, deşi “moartă de foame”, a eliminat echipe cu pretenţii precum Politehnica Iaşi şi Contor Zenner Arad, la care jucau Burcea, Lemnaru sau Fercu, şi au pierdut, 7-47 cu Baia Mare, pe Arcul de Triumf.

“Sau meciul din Cupă cu CSO Pantelimon, din 2012, când am pierdut, 27-47, deşi la pauză aveam 24-21. Atunci cred că la Pantelimon erau adunate multe dintre marile speranţe ale rugbyului românesc, antrenor era Mircea Paraschiv, echipa făcea furori în Liga a doua, iar griviţenii abia se strângeau 18 pentru câte un meci în Liga a treia. Totuşi, în prima repriză i-am pus la respect. Nu voi uita niciodată eseurile lui Andrei Kiss şi Cristian Onofrei.”

Chiar și așa, cea mai frumoasă amintire legată de Grivița este una personală: momentul în care a primit invitaţia să se alăture băieţilor, “să intru în familia lor” – așa cum spune el.

Cristian a pierdut doar două dintre ultimele 60 de meciuri oficiale ale echipei sale. Pentru unii, asta pare nebunie curată. Dar pasiunea lui pentru rugby şi pentru echipa iubită a depăşit multe limite. Profilul său de Facebook este împânzit de texte şi fotografii care elogiază “sufletul rugbyului românesc”. Peste tot pe unde a fost, în țară sau în Europa, el a “botezat” locurile respective cu însemnele clubului griviţean.

“Chiar mi s-a reproşat, şi nu o dată, că am ajuns să vorbesc numai despre Griviţa şi să am numai Griviţa în cap”, spune el, uşor amuzat. “Nu ştiu în ce măsură am reuşit să molipsesc şi pe alţii, dar mă bucur de fiecare dată când oamenii vin la meciuri. În mod sigur Griviţa mai are suporteri, dar, spre deosebire de mine, cei mai mulţi care au sau au avut legătură cu clubul, au fost jucători sau au legături de rudenie cu actuali sau foşti jucători. Ca mine, din păcate, nu ştiu câţi mai sunt. Și este o mare problemă, pentru că vorbim despre un club care aduna pe vremuri şi 5.000 de oameni pe arena aia, înghesuită cum e ea.”

Când îți spune că a pierdut două jocuri în atâția ani– indiferent că vorbim de meciuri disputate acasă sau în deplasare –, nu vrea să se laude. O spune mai degrabă cu un aer vinovat: “A fost o victorie la scor cu Metrorex, pe Ciurel, meci pierdut din cauza unui concediu programat dinainte să aflu programul meciurilor, şi o deplasare la Arad, înfrângere la limită, pierdută tot aşa, din comoditate”, spune Cristian, cu părere de rău.

Moștenirea locului

Când vorbește despre echipa lui, folosește cuvinte ca “inimă”, “suflet”, “onoare” sau “mândrie”: s-a simțit mândru că e griviţean în toamna lui 2012, când Griviţa a făcut o deplasare la RCM Galaţi cu 15 jucători, dintre care vreo şase cu probleme medicale. “Chiar şi aşa, băieţii au luptat până în ultima secundă şi au pierdut onorabil, 30-42, sau ceva de genul acesta. Pentru că asta înseamnă să fii griviţean, să pui inima în ceea ce faci”.

Dacă îl întrebi de ce este Grivița diferită de rivalele ei tradiţionale, Sportul Studenţesc şi Olimpia, două cluburi bucureştene cu un ADN rugbystic de invidiat, Cristian o să-ți spună că nu există diferențe. “Chiar dacă vremurile se schimbă – şi oamenii odată cu ele -, rămân naiv şi cred că vorbim despre trei cluburi care reprezintă mândrii locale pentru diferite cartiere, trei viziuni şi concepte diferite asupra vieţii, dar nu neapărat mai bune sau mai puţin bune. Eu trăiesc de vreo 33 de ani în zonă, de vreo 27 în acelaşi bloc de pe Calea Griviţei. Mă identific cu acest cartier, deși cartierul copilăriei mele s-a schimbat enorm. Și nu neapărat în mai bine. Respect foarte mult echipa Sportul Studenţesc şi bănuiesc că au şi ei fanii lor, născuţi prin zona Tei.”

Cât despre Olimpia, lui Cristian îi pare rău că a fost acaparată de CSM Bucureşti, un club care, din punctul lui de vedere, nu are identitate. }n ce-l privește, se identifică mai degrabă cu echipele mici care pun inimă în ceea ce fac şi răstoarnă, măcar din când în când, carul mare.

“Aşa am ajuns să am un deosebit respect pentru rugbiştii de la Sportul Studenţesc sau CFR Braşov, sau să ţin la fotbal cu echipe precum Rapid Bucureşti, Bologna sau Tottenham Hotspur. Cei mai mulţi dintre noi se identifică, de regulă, cu cei mai buni. Pe de o parte mi se pare normal, nu? Cu toţii visam să devenim supereroi. Însă eu am o slăbiciune a mea şi îmi place să mă identific cu cei care nu reuşesc întotdeauna să facă ce şi-au propus, dar în mod sigur își pun inima în ceea ce fac. Port un respect deosebit pentru Sportul Studenţesc şi CFR Braşov, poate şi pentru că m-am obişnuit să fie colegele noastre de suferinţă în aşa-numită „Divizie Fantastică”, dar îmi plac cam toate echipele de club sau provinciale de rugby de la noi şi de peste hotare, cu un mic plus pentru englezii de la Saracens şi mai ales pentru New South Wales Waratahs.”

Cine îl cunoaște pe Cristian mai știe despre el că e mare fan al rugbyului australian (a avut ocazia să învețe la faţa locului ce înseamnă rugbyul pentru australieni) sau irlandez – “sunt o naţie de luptători”, o să-ți spună Cristian despre irlandezi. Dar asta nu înseamnă că poate recunoaște supremaţia Noii Zeelande, sau nu se bucură pentru orice meci de rugby spectaculos.

Spre final, discuția a ajuns la prezent şi viitor. E o misiune grea să aduci în tabloul general timpurile actuale. “Din ce ştiu eu, clubul aparţine Uzinei Griviţa, iar stadionul la fel. Bănuiesc că se primesc ceva „firimituri” de la uzină, şi nu o zic cu rea intenţie, chiar cred că vorbim despre sume infime pentru că şi uzina, din câte știu, stă destul de prost.”

Echipa mai primește ceva și din contractele de închiriere a arenei. Nu știe precis, dar crede că CSM Bucureşti, Rugby Dracula Old Boys şi Liceul Aurel Vlaicu plătesc ceva bani pentru ca echipele lor să se antreneze şi eventual să joace pe stadionul Grivița.

Și când ajungi la bani, povestea Griviței devine povestea multor cluburi de rugby. Chiar și așa, Cristian crede că rugbyul românesc are șanse să-și revină în fire. El crede în rugby în continuare, deși în unii oameni din jurul rugbyului crede mai puțin. Nu intră în detalii, dar crede că rugbyul este oglinda societăţii: când societatea merge prost, sportul cu balonul oval nu poate merge mai bine. “Dovadă, reducerea constantă a numărului de echipe de seniori. Până nu îşi revine societatea în sine, rugbyul nu are nicio şansă”.

Nu știe cum vor sta lucrurile în viitor. Ce știe sigur, însă, e că dacă va avea posibilitatea şi dacă echipa va mai exista, va fi nelipsit de la meciuri. “Din păcate, însă, sunt sceptic în privinţa viitorului acestui club. De vreo 15 ani tot visez să câştig la loto atât de mulţi bani încât să-mi pot permite să ofer măcar un mic impuls clubului. Şi cred că asta îşi doresc toţi cei care mai ştiu ce înseamnă Griviţa. Pe de altă parte, oricât de mult mi-aş dori să văd Griviţa în top, parcă nu mi-aş dori să o facem cu ajutorul unor mercenari, ci cu ajutorul unor oameni, jucători, antrenori, finanţatori, susţinători, care să vină şi să se implice în primul rând cu inima. Să joace pentru Griviţa pentru că asta îşi doresc”.

Pentru Cristian, terenul din Parcul Copilului e un soi de templu – îi place să se închine la el ori de câte ori are ocazia, și de fiecare dată când intră în templul lui şi își amintește că acolo s-au câştigat titluri, cupe sau s-a format acea echipă legendară care a cucerit Cupa Campionilor Europeni, simte că îl profanează.

“Consider că în viaţă fiecare trebuie să-şi cunoască rolul şi limitele. Unii sunt făcuţi să fie campioni, alţii să devină legende, alţii pur şi simplu să joace rugby, alţii să se uite, iar eu … să sufăr de ‘griviţită’. Din punctul meu de vedere, un griviţean trebuie să creadă în ceea ce-i spune inima. Îmi vine în cap o replică a lui Gene Hackman din The Replacements: You Gotta Have Heart!”