Campionatele Mondiale de Natație de la Budapesta îți sunt oferite pe Lead de

Adrian Mutu și viața inimitabilă. Note pe marginea unei scrisori de adio. Și gânduri înaintea unui meci de retragere cu adevărat meritat

Ciprian Rus 29 mai 2022

În autobiografia sa, în care face praf orice fotbalist – coleg sau adversar – ieșit în calea lui, de la Trezeguet și Xavi până la Thuram și Ljungberg, Zlatan Ibrahimovic vorbește cu mult drag despre Adrian Mutu. „Am petrecut mult timp cu el la Juve. Stăteam în aceeaşi cameră şi nu m-am plictisit deloc. Tipul era un mare petrecăreţ. Ce poveşti avea! Îl ascultam şi muream de râs la poveştile lui”. Au trecut exact 6 ani de când cariera de fotbalist a lui Adi Mutu a devenit ea însăși o poveste – oricum, dar nu plictisitoare.

În mai 2016, când a decis să-și încheie cariera sportivă, Adrian Mutu a făcut-o într-un mod cu totul și cu totul surprinzător, parcă dinadins în contrast cu parcursul său fotbalistic, plin de strălucire și, deopotrivă, de controverse. A scris o scrisoare de o pagină, francă, dar emoțională, pe care a trimis-o subredacției din Firenze a cotidianului „Corriere dello Sport”. O scrisoare pritocită îndelung, într-un final de campionat în care, deși era antrenorul din umbră al echipei sale și deși venise în România ca să joace și să-l impresioneze pe selecționerul de atunci, Anghel Iordănescu, nici măcar nu se mai obosise să se trimită pe el însuși pe teren.

Recitită acum, scrisoarea de adio frapează printr-un realism care, în fierbințeala momentului de atunci, ar fi putut trece drept efect stilistic. De fapt, scrisoarea trimisă la Firenze ni-l anunța pe noul Adrian Mutu, un tip mult mai așezat, mult mai echilibrat, mai atent atent la imaginea pe care o proiectează în jur – dar nu mai puțin orgolios.

Un tip care nu se ascunde când e vorba să vorbească despre greșelile trecutului, dar care pare să se fi împăcat și cu sine, și cu acel trecut. Adrian Mutu e azi, după o experiență scurtă, dar interesantă, pe banca Naționalei U21, și după un start de sezon încurajator ca antrenor al Rapidului, un om care și-a învățat lecțiile tumultoasei cariere de sportiv și care pune azi la temelia noii sale cariere de antrenor tot acest bagaj trăit la maximum de intensitate, suferit adesea și, în fine, asumat, interiorizat.

Puțin a lipsit ca Adrian Mutu să fie azi selecționerul echipei naționale. Ar fi fost prea devreme, s-au grăbit să spună mulți oameni din fotbalul nostru, care n-au trecut încă peste episodul „Gică Hagi la Națională”. Adi Mutu nu a disimulat interesul, iar asta e deja – independent de ce credem despre oportunitatea momentului – o declarație de intenții: Adi Mutu se pregătește pentru o carieră solidă ca antrenor, iar zvonurile care ni-l propuneau consiliat pe banca tehnică a Naționalei de nume ca Ilie Dumitrescu sau Cesare Prandelli sunt o garanție a seriozității sale și a faptului că e dispus să asculte și să învețe, pe de o parte, dar și o reconfirmare, peste timp, a spectaculosului său traiect ca fotbalist.

Biografia pe care o trecea în revistă, acum 6 ani, în scrisoarea către „Corriere dello Sport” e, oricum am lua-o, fundamentul pe care încearcă să se ridice Adi Mutu cel din prezent. O recitim azi, în „avancronica” meciului său de retragere de la Sports Festival din Cluj (9-12 iunie): e un prilej să ne readucem aminte ce jucător uriaș a fost Adi; un prilej să înțelegem mai bine omul de azi, care bate la porțile confirmării ca antrenor. Sunt 6 ani și multe diferențe dintre Adi jucătorul și Adi antrenorul. Și, între cei doi, e scrisoarea aceasta trimisă la Firenze.

*

„Aici mă opresc! Sunt peste 30 de ani de când, cu un prieten, în fața casei, visam să fim mari. Ies din viața de fotbalist supărat pe timp. Pentru că e ireversibil și pentru că 30 de ani au trecut ca o clipire.”

Chiar o clipire a trecut de la primele „aroganțe” ale puștiului chilug care debuta în Liga 1 în violetul spălăcit al lui FC Argeș. Abia prindea câte 20 minute, acolo, și, în loc să dea pase tremurate cu latul, la alibi, cum face tot debutantul, se apuca să înșire adversari în dribling ori să-i chinuie pe fundașii adverși cu tot felul de fente și de duble la fanionul de la colțul terenului, fără teama că va fi luat pe sus, cu fulgi cu tot.

Visase alături de prietenii lui să ajungă mare și-acum, la numai 10 ani de la miuțele fără sfârșit din fața casei, era acolo, pe stadionul pe care își făcuseră un nume Gicu Dobrin, Radu II, Vlădoiu sau Jean Barbu. Toți cei care l-au văzut atunci, la primele meciuri, i-au prezis un viitor mare. Puștiul avea și tupeu, și vână, și fotbal în ghete. Iar timpul, timpul era de partea sa. Avea doar 17 ani, era cel mai mic de pe teren și avea o dorință nebună să ajungă departe.

20 de ani au trecut exact ca primele 20 de minute în tricoul acela violet spălăcit. Nici nu apuci bine să te dezmeticești, nu e vreme nici cât să-ți ajungă la inimă valul cald al aplauzelor, nici n-apuci să regreți o pasă proastă sau o decizie pripită că fluierul sună de trei ori, iar arbitrul oprește jocul. De-abia te încălziseși, ai mai fi făcut atâtea pe teren, dar n-ai încotro! Te apleci, îți scoți apărătorile din jambiere și, lovindu-le absent una de alta, o iei alene spre vestiar, cumva neîmpăcat, supărat pe ceva, nu-ți dai seama pe ce anume. Supărat pe timp, poate.

*

„Mi-au rămas amintirile: cu golurile, cu antrenamentele, cantonamentele, cu antrenorii, colegii, cu tristețile, cu bucuriile, dar mai ales cu suporterii. Cu românii mei. Pentru că atunci când m-au aplaudat și mi-au scandat numele am simțit că toată lumea e a mea. Nu fac acum statistici cu performanțele mele. Acestea vor rămâne pentru totdeauna.”

De fapt, în lipsa marilor trofee, căci Mutu nu are în palmares decât titlul din 2000 cu Dinamo (titlurile obținute cu Juventus, în 2005 și 2006, au fost retrase în urma scandalului „Calciopoli”), fostul căpitan al echipei naționale rămâne cu statistica. Orgolios cum îl știm, Adi Mutu nu uită să adauge că cifrele vor rămâne pentru totdeauna. Are dreptate: în răceala lor aparentă, cifrele dau cel mai bine dimensiunea unei cariere impresionante în ciuda frecventelor derapaje extrasportive.

Fără să aibă nici măcar pe aproape o echipă de valoarea celei pe care Hagi și-a sprijinit marile sale reușite în tricoul galben al Naționalei, Mutu a reușit să egaleze recordul de goluri al lui Gică (35), jucând ceva mai puțin de două treimi din meciurile eroului din America ’94 (77 de meciuri față de 125).

Încă mai semnificativă e performanța lui Adi Mutu în campionatul italian de fotbal, Serie A. Între 2000 și 2012, ani în care Serie A era o ligă mai bine cotată decât acum, Mutu a reușit să intre în clubul select al jucătorilor cu peste 100 de goluri în campionat. Spre comparație, Florin Răducioiu, un alt mare atacant al Naționalei, care a jucat și el cinci sezoane în Italia, nu are decât 27 de goluri în Serie A și nu a trecut decât o singură data bariera celor 10 goluri pe sezon. Adrian Mutu are șase sezoane cu peste 10 goluri în campionat și o ediție în care, cu 18 goluri în tricoul Parmei, a fost golgheterul Italiei. Sunt statistici care vor rămâne pentru totdeauna.

*

„Azi îmi caut în suflet. Îmi vin în minte stadioanele pline de la echipa națională. Să joc pentru naționala țării mele a însemnat să simt mândria aceea pe care am avut-o doar atunci când mi s-au născut copiii. La imnul ţării mele, acolo jos, pe gazon, cu 10 pe spate și cu banderola de căpitan pe braț, îmi auzeam bătăile inimii amplificate de 1.000 de ori. N-a existat pentru mine o onoare mai mare ca asta. Și vă mulțumesc!”

Țâfnos ca un mingicar de curtea școlii, dar asumat, fără ipocrizii, Mutu a luat pe cont propriu, nu o dată, destinul echipei naționale a României. E de ajuns să privim echipa de start din meciul cu Italia de la EURO 2008 ca să ne dăm seama de responsabilitatea pe care a simțit-o Adrian Mutu în tricoul echipei reprezentative. Pe când Hagi era înconjurat, în zilele bune, de un Balint, Lăcătuș, Răducioiu, Ilie Dumitrescu sau Adi Ilie, Mutu era sprijinit în atac de Daniel Niculae, Florentin Petre și Paul Codrea.

Chiar și așa, Mutu a reușit atunci să aducă în avantaj România în minutul 55, după ce l-a fentat, cu mare abilitate, pe Gianluigi Buffon. România a luat gol la faza următoare, dar, în minutul 80, a scos un penalti prin Daniel Niculae.

„Eu trebuia să bat, în 2000, penaltiul decisiv de la finalul meciului cu Anglia. Numai că mi-a luat Ganea mingea, iar pe atunci eram prea mic ca să pot comenta”, își amintea, recent, Adi Mutu. În 2008, în acel minut 80 al meciului cu Italia, nu doar că nimeni nu i-a contestat dreptul de a bate penaltiul, dar slabe șanse să fi fost vreunul care să-și fi asumat acea responsabilitate.

Față în față cu fostul său coleg de la Juve, Mutu a încercat o execuție surprinzătoare, pe mijlocul porții. Încercase o scăriță și în ’99, pe când era încă puștan, într-un derbi al lui Dinamo cu Steaua. Atunci mingea a căzut pe bară, după ce Nae plonjase în van. De atunci, se perfecționase, devenind cel mai bun executant de “Panenka” din Serie A. Ce moment mai potrivit să o testezi pe Buffon, într-un moment atât de tensionat, când nimeni nu te-ar crede capabil, nici măcar foștii coechipieri, de o asemenea nebunie?

Execuția nu o poți uita: Buffon e concentrat, sare din timp în stânga, Mutu înțeapă tare balonul chiar spre inima porții. Cu un ultim reflex, Buffon o agață, iar fundașii lui o bubuie în tribună din fața atacanților noștri. Ca orice poveste frumoasă, și povestea lui Mutu e o poveste cu „dacă” și cu „poate”. Cert e un singur lucru: nicicând de atunci, România nu a mai fost în intimitatea marii performanțe. Atunci a fost ultima oară când ne-am simțit, ca Mutu la intonarea imnului, bătăile inimii amplificate de 1.000 de ori.

*

„Am jucat pentru mai multe echipe. Toate au un loc special în viața mea! FC Argeș, începuturile. Apoi Dinamo, club care m-a aruncat în fotbalul adevărat. Au urmat peste 100 de goluri în Serie A și 35 pentru echipa națională. Dar a fost și Fiorentina. Care are un loc aparte în sufletul meu. Vă mulțumesc, fiorentini! M-ați iubit mereu, necondiționat!”

Realitatea este că Mutu a dat mereu satisfacție acolo unde s-a simțit liber și iubit, acolo unde s-a simțit protejat, și nu vânat. E meritul lui Ranieri să-l fi adus în Anglia, la Chelsea, e meritul lui Capello de a fi făcut din Adrian un om muncitor, de echipă, ca în extraordinarul sezon 2005-2006 la Juventus, și e, mai ales, meritul lui Prandelli de a fi făcut din Mutu o legendă a fotbalului italian. „E omul care m-a înțeles cel mai bine”.

În tricoul Fiorentinei, cariera lui Adi Mutu are cele mai puține sinusoide: 5 ani de spectacol-total, 5 ani în care lumea a venit la stadion cu dragă inimă, 5 ani și zeci și zeci de goluri, nici unul la fel ca altul. Ieșite din comun, la fel ca autorul lor. „Come nessuno”: „Ca nimeni altul” se numește biografia lui Adi Mutu, scoasă în 2009 la Florenza de Matteo Morandini. Plină de intrigi, cu mai multe faze de pe yacht-uri și cluburi de lux decât din vestiare, cartea s-a vândut ca pâinea caldă. Ca și Prandelli, florentinii l-au înțeles ca nimeni alții. L-au înțeles și atunci l-au și iubit mereu, necondiționat.

*

„Pe cei care consideră că le-am greșit îi rog să accepte scuzele mele. Cui m-a criticat, îi mulțumesc! Le mulțumesc jurnaliștilor. Au fost parte din povestea mea de fotbalist. Indiferent în ce fel, indiferent cum. Mulțumesc tuturor pentru tot! N-am fost un înger, dar nici un demon. Am fost eu, Adrian Mutu!”.

Când ai în față o biografie ca a lui Mutu, cel mai simplu e să judeci. Adevărul e că ai și ce: sex, droguri, bătăi prin baruri și tot ce mai încape pe lângă ele. „Supărat pe timp”, vedeta echipei naționale a învălmășit totul în puținul timp liber al unei cariere sportive la cel mai înalt nivel de exigență. În loc să fie model, Mutu a preferat să fie rebel. Un puști de 20 și ceva de ani cu o presiune uriașă pe umeri care a visat și a încercat să evadeze cât de des a putut din universul său corporatist. Dar Mutu a plătit pentru tot, cu vârf și îndesat.

Un CV prea minimalist pentru o biografie atât de spectaculoasă. Asta e, până la urmă, dincolo de bucuriile și de emoțiile de pe teren, ce ne rămânem după retragerea lui Adi Mutu: povestea „frizzante” a unui puști care, bătând mingea pe stradă, și-a promis să devină mare; și încercarea lui, disperată în ultimii ani, de a duce povestea mai departe, tot mai departe, spre un final ca-n visurile copilăriei. „Mulțumesc tuturor pentru tot! N-am fost un înger, dar nici un demon. Am fost eu, Adrian Mutu!”.

*

În 2016, când lumea sportului afla, din „Corriere dello Sport”, despre retragerea lui Adi Mutu, mulți au spus că o scrisoare de adio e prea puțin pentru despărțirea de un jucător cu o carieră atât de spectaculoasă. Sports Festival îi face dreptate lui Adrian Mutu și îi organizează meciul de retragere pe care îl merita, înconjurat de fanii săi și pe bunii săi prieteni, mari vedete din fotbalul românesc și internațional. Scrisoarea de la Firenze o vom reciti zilele astea și apoi o vom împături în buzunarul de la piept. E nu doar povestea lui Adi Mutu fotbalistul, e și promisiunea noului Adi Mutu, antrenorul care visează ca, într-o zi, să antreneze, cu succes, Naționala.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.