În afara terenului. Ce fac sportivii de performanță după ce termină cu sportul de performanţă? (III)

Andreea Giuclea 12 ianuarie 2016

Se trezesc devreme, aleargă între școală și antrenamente, își petrec vacanţele în cantonamente. Merg la concursuri, câștigă medalii și trofee și se gândesc prea puţin la ce vor face după. Un „după” care pentru unii sportivi de performanţă vine mai repede și mai abrupt; pentru alţii, natural, atunci când își ating limitele fizice. Dar pentru toţi înseamnă finalul unei cariere pentru care și-au dedicat toată viața; un final pentru care sunt sau nu sunt pregătiți.

Cum aleg încotro s-o apuce după ce s-a terminat cu sportul și cu aplauzele? Cât de greu le este să găsească un nou drum profesional? Și cât de pregătiţi sunt pentru o viaţă fără sport? Sunt întrebări la care am încercat să răspundem prin poveștile care urmează. Zece la număr, împărțite pe parcursul a cinci episoade. Acesta este al treilea. Primele două sunt aici și aici.

Serial de Andreea Giuclea, realizat în parteneriat cu DoR

Fotografii de Mircea Reștea

 

Andreea Chelaru

30 de ani, fostă gimnastă

rsz_andreea_chelaru

Andreea Chelaru a plecat de acasă la șapte ani, pentru că în comuna brașoveană Zărnești nu avea unde să facă gimnastică. În căminul de la Onești a început să-și spele singură hainele, agăţându‑le de un cârlig și răsucindu-le ca să le stoarcă. Dimineaţa, înainte să plece la antrenamentul de la 07:30, ea și șapte alte gimnaste măturau pe rând în camera pe care o împărţeau. Zilele erau la fel: antrenament, școală, din nou antrenament, teme.

De la accidentul pe care l‑a avut la 14 ani, nu mai poate face mare lucru fără ajutorul mamei. Se pregătea de campionatele naţionale și exersa săriturile. La una dintre ele, s‑a răzgândit în aer, a vrut să facă altă mișcare, a aterizat pe-o parte, cu mâna stângă sub cap, și n-a mai putut să se ridice. Au urmat două operaţii, un an în care a stat în spital și unul acasă și săptămâni în centre de recuperare. În Zărnești nu există unul și face exerciţii acasă, singură.

Zilele Andreei sunt din nou la fel. Iese destul de rar din camera cu pereţi, cuvertură și perdele în tonuri diferite de mov, pe care o împarte cu mama și cu fratele ei de 10 ani. Vara stă mult la soare, în faţa blocului, merge cu mama în parc și uneori la film cu una dintre puţinele prietene care au rămas în zonă. A făcut Facultatea de Management la Universitatea Spiru Haret, dar nu lucrează, pentru că-i e greu să se deplaseze.

În cameră citește (mai ales cărţi de dezvoltare personală), se uită la seriale (le-a văzut cam pe toate, de la Game of Thrones la Grey’s Anatomy) și la concursuri de gimnastică, care i se pare că a evoluat și e tot mai dificilă. Tot acolo face, de un an, meditaţii la engleză, pe care a învăţat-o de la televizor în anul în care a stat acasă. După ce termină cu copiii, îl ajută la teme și pe fratele ei. Crede că uneori îl bate prea mult la cap cu școala. Și ei îi plăcea să se zbenguie mai mult decât să citească, dar după accident a înţeles că e important. Rareș tot către sport trage. A făcut ciclism, tenis și karate și o întreabă mereu când se duc împreună la gimnastică.

Dumitru Bețiu

57 ani, fost canotor

dumitru betiu (2)

Când s-a retras din canotaj, la 29 de ani, vicecampionul mondial la dublu rame Dumitru Bețiu nu știa să facă altceva. Dar a avut încredere c-o să învețe din mers. Trei ani a lucrat la Dinamo, organizând competiții sportive. În ianuarie 1990, când și-a dat seama că nu poate avansa în club, și-a dat demisia și s-a rupt total de sport. Întâi a fost șofer și „om bun la toate” la o firmă care exporta mobilă, pentru care se plimba cu un Opel Senator prin țară și afară. Îi plăcea că interacționa cu străini, ca atunci când era sportiv. În 2004 a făcut un curs de specializare în montarea centralelor termice și s-a ocupat de un cartier nou de case din Săftica.

Nu s-a ferit de muncă, fiind obișnuit cu canotajul, un sport greu. Din cei 30 de colegi de clasă care s-au dus la antrenamente la 14 ani, să facă mușchi, până vara următoare mai erau trei. Iarna făceau multă pregătire fizică – alergări, haltere, rezistență – și abia din aprilie, când se dezgheța, ieșeau pe lacul hunedoarean Cinciș.

La 21 de ani s-a mutat în București, la lotul național, unde spune că se bătea de la egal la egal cu Ivan Patzaichin, care ulterior i-a fost antrenor. La mondialele din 1983 a câștigat o medalie de bronz în proba de 500 de metri, iar în 1986 a luat argintul la 10.000, ambele la dublu rame.

Spune că de mic era sfârlează – a făcut atletism și patinaj viteză, juca lapte gros și miuța în curtea școlii – și acum i-e greu să stea acasă. În 2012 s-a pensionat din cauza unei tumori. A făcut trei operații, chimioterapie și radioterapie și merge anual la control. Deși știe că nu are voie, mai colaborează cu cunoscuți care au nevoie de instalații electrice. Vara merge la pescuit pe Dunăre, în rest se vede cu prietenii și butonează la TV. Se gândește chiar să participe la concursuri de old boys, atât de dor îi i-e să urce în caiac.

„Dacă ești activ toată viața, e greu să stai.”

 

Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susţinut de NN România și organizat de DoR.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.