Alexandru Dedu: „E un început de drum pentru naționala României, dar orice e posibil la EURO. Nu vreau să pun o presiune a rezultatului”

În contextul debutului lui Ambros Martin pe banca României, am stat de vorbă cu Președintele Federației, Alexandru Dedu, despre procesul de reconstrucție prin care trece echipa după Jocurile Olimpice, despre ce aduce noul antrenor, despre Campionatul European care stă să înceapă, dar și despre ce-și dorește Dedu să obțină ca vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român.

Care sunt așteptările înaintea Campionatului European:

În primul rând, trebuie să înțelegem că este un început de drum, care are un scop foarte precis, Olimpiada din 2020. Ținând cont de acest lucru, ce-mi doresc de la echipă e să văd dăruire. Să văd că atât staff-ul, cât și jucătoarele sunt angrenate în obținerea acestui obiectiv. Avem suficient de mult timp să formăm o echipă competitivă pentru 2020, dar fiecare joc și fiecare întâlnire a lotului național contează. Dau tot creditul staff-ului tehnic și nu vreau să pun o presiune a rezultatului pe ei. Prin contract cu Ministerul Tineretului și Sportului, la turneele internaționale la care ne calificăm avem ca obiectiv o clasare între locurile unu și șase. Totuși, în momentul de față, în Suedia, un obiectiv mulțumitor ar fi clasarea în primele opt.

Un astfel de obiectiv pe termen lung poate însemna sacrificarea unor pași intermediari, da. Dar eu cred că avem suficientă valoare și pe bancă, și în teren, în așa fel încât să obținem un rezultat bun. Sper, dar repet, ecuația e total schimbată față de Campionatul Mondial de anul trecut și total schimbată față de Olimpiada din vară. Avem un antrenor nou, foarte multe jucătoare tinere, o să fie foarte multe debutante într-un turneu final. Orice e posibil.

Despre Ambros Martin și antrenorii străini:

Ambros a fost pe lista noastră și anul trecut, pentru că îl cunoșteam ca jucător, era un adversar tare incomod. Fizicul nu l-a avantajat, dar compensa prin câinie și inteligență. Apoi am văzut aceleași calități și ca antrenor. Îmi place cum joacă echipa Gyor-ului (antrenată tot de spaniol n.red.), îmi place selecția lui de jucătoare pentru Gyor și îmi place competitivitatea lui. E un tip inteligent, foarte adaptabil, aduce echipei în primul rând know-how, fiindcă antreneză la cel mai înalt nivel posibil în momentul de față, cu rezultate notabile.

Tomas Ryde e un antrenor diferit de Ambros, e un foarte bun mental coach, reușește să scoată din tine lucrurile bune și frumoase și îți exploatează foarte mult această latură, iar coroborat cu calitățile fetelor noastre au scos un rezultat notabil. Ambros e mult mai implicat pe partea de antrenorat pur. Și cred că e persoana potrivită să construiască o echipă pentru 2020. Ca schimbare concretă și deja vizibilă, în turneul din Olanda mi-a plăcut tare mult abordarea în apărare, în ultimul meci.

E o mare asemănare între Ambros și Xavi Pascual (selecționerul echipei masculine), au moduri de lucru similare, sunt profesioniști și au lucrurile foarte clare. Eu tot timpul am spus-o, handbalul spaniol se apropie cel mai mult de ideea de a juca handbal. Handbalul nordic, cel german, care a fost atât de ridicat în slăvi în România mult timp, este un handbal de angajament, de calitate fizică și individuală. Spaniolii văd jocul în ansamblu și reușesc să uziteze toate asset-urile dintr-o echipă. Cum e posibil ca în primăvară să avem cu naționala masculină meciuri grele cu Israelul, iar în toamnă să batem Polonia, bronzul mondial și locul 4 de la Olimpiadă? Înseamnă că a venit un om care a știut ce să le spună, iar jucătorii au crezut ce li s-a spus. Ca tu să poți să capacitezi jucătorul, atletul, aruncătorul greutății, el trebuie să creadă în tine, trebuie să știe că ce-i spui e adevărat, așadar, cel care îi spune trebuie să fie foarte bine pregătit.

Eu am ars niște etape în handbal, conștient, cu foarte multe riscuri. Puteam să stau liniștit, să nu fac valuri, nu deranjam pe nimeni, dar sunt sătul de oameni care nu deranjează. În schimb, am ars niște etape și am provocat antrenorii români să se pregătească, să se instruiască.

Eu am fost străin, știu ce înseamnă să joci, să muncești în altă țară. Eu nu vreau antrenori străini în România, eu vreau români în străinătate, așa cum am fost și eu, și generația mea. L-am auzit pe domnul Radu Voina că el nu e de acord cu antrenorii străini; dânsul a fost antrenor străin în Franța, oare dacă francezii gândeau așa, cum îi păreau domnului Radu Voina acum?

Sunt atâtea modele afară, trebuie doar să ridicăm capul și să vedem. Franța a făcut în anii 90-95 exact ce se întâmplă în România acum, Spania la fel, Polonia la începutul anilor 2000, Ungaria și ea cam de 15 ani, Croația și Slovenia la fel, Germania nu mai spun.

E și o provocare pentru antrenorii români să fie la fel de buni, să-i depășească. Eu nu mai pot de drag când văd la antrenamentele lui Pascual și Ambros antrenori români care vin să învețe.

Despre eșecul de la Jocurile Olimpice de la Rio

Sunt foarte multe cauze pentru rezultatul de acolo. O dată, în concepția noastră, a jucătorilor, că și eu tot de acolo vin, vara era vacanță. Nu s-a prins vârful de formă necesar. Apoi, din cauza situației de la Baia Mare, nucleul echipei nu a avut ceea ce-i trebuie pentru a face performanță. A fost și presiunea: atât de mult și-au dorit aceste fete să facă o treabă bună la Olimpiadă încât e posibil să se fi încărcat cu prea multă presiune. Eu eram convins că o să scoată un rezultat bun. Și azi îmi pare rău că am jucat cu Angola primul meci. Poate dacă jucam cu o echipă tare primul meci, ieșeam din grupă. Și pe urmă nu știi ce se întâmpla, că meciurile au crescut ca valoare. Cu Norvegia am fost foarte aproape, dar nu a fost suficient.

Ce-și propune ca vicepreședinte al COSR

S-o luăm punctual. S-a terminat o Olimpiadă cu niște rezultate, e clar că în actuala formulă ne dorim să fim mai buni decât la Rio. Ca să ajungi acolo, trebuie să optimizezi toate resursele pe care le ai în momentul de față. Nu sunt multe, dar sunt de luat în seamă. Apoi, cred că e nevoie de o apropiere cât se poate de rapidă de știința sportului. Care nu înseamnă doar pregătire fizică, tehnică, tactică. Înseamnă recuperare, medicamentație, hrană, multe lucruri.

Ce s-a întâmplat până acum în sportul românesc a fost beneficiul sistemului de pregătire de dinainte de 1990, care a fost excepțional de bine pus la punct pentru acea perioadă, dar care nu mai poate fi aplicat în zilele noastre. Din multe motive, două dintre ele fiind că tinerii cărora ne adresăm sunt diferiți și că nu mai e suficient să ai doar talent, trebuie să ai o știință în a te pregăti.

Înainte era suficient, în mare parte era vorba despre talent și de foarte muncă muncă. E normal ca lucrurile să se schimbe, oamenii au niște limite pe care și le tot depășesc. Diferența se face astăzi la lucruri mici, poți avea azi un campion mondial și mâine altul. Depinde de fiecare în parte cât de mult știe să scoată în evidență calitățile. Și nu poate singur, sunt mulți alții în spate care știu să-i dea să mănânce, să-l recupereze, să-i dea echipamentul necesar, să-i planifice pregătirea, somnul, tot.

Între noi și celelalte țări e un decalaj foarte mare, fiindcă în momentul de față rezultatele în sportul românesc sunt întâmplătoare și consecința unor nebuni frumoși, cum le spun eu, atât sportivi cât și antrenori. Nu sunt consecința unei strategii, unui drum clar pe care trebuie să mergem.

Cred că ne trebuie minim opt ani de muncă susținută. Tot vorbim de restructurare, care în principiu sună bine, dar atenție, este foarte greu de făcut. Cred că ar trebui să lucrăm mai mult la a ne face fiecare treaba, a ne perfecționa fiecare. Noi tot așteptăm să vină unul cu o soluție, cu o baghetă și să se întâmple minuni.

Noi fiecare trebuie să fim un pic mai buni, să ne facem treaba și atunci o să meargă lucrurile, indiferent de sistem.