„Am căzut, m-am ridicat. Sportul m-a educat și încă mă învață.” Iuliei Curea o să-i lipsească handbalul, dar e pregătită să afle cum e viața în afara terenului

Geanta de sală a Iuliei Curea, extremă stânga la CSM București, e întotdeauna pregătită de seara. La fel și bagajul de grădiniță al Dariei, fiica ei de șase ani, ca dimineața doar să se îmbrace, să se spele pe dinți și să plece. După ce-și lasă fata la grădiniță, handbalista de 37 de ani se duce la antrenamentul din sala de forță de la ora 10, apoi ia masă cu echipa. În zilele în care soțul ei, antrenor de rugby la Dinamo, nu o poate lua de la grădiniță, jucătoarea o ia cu ea la al doilea antrenament. Până încep încălzirea, Daria aleargă și se joacă cu fetele pe margine, dar când echipa se adună pentru primele indicații, știe că trebuie să se ducă în tribună, cu caietele și cărțile de colorat aduse de acasă. Antrenorii de la CSM au încurajat-o mereu pe Iulia s-o aducă la sală, pentru că dă energie echipei.

Dacă înainte să devină mamă, avea mereu senzația că nu-i ajunge timpul, maternitatea a învățat-o să-l gestioneze și prețuiască altfel. Dacă înainte credea că fără somnul de prânz nu există performanță, a văzut că poate juca bine și fără. Mai mult, de când și-a găsit liniștea în familie, handbalista care a câștigat în 2016 Liga Campionilor cu CSM București spune că a devenit o jucătoare mai bună.

Dar anul ăsta, la aproape 38 de ani, a decis să se oprească. Simte că ar mai putea juca, dar și că a dat tot ce-a avut sportului. „Întotdeauna mi-am dorit să mă retrag la cel mai înalt nivel, și sunt curioasă și de viața de după. Toată lumea zice c-o să fie greu, să joc cât de mult pot. Dar eu cred c-am jucat foarte mult, mai am puțin și fac 38 de ani.”

A auzit de atâtea ori, de la foste jucătoare, că o să-i fie dificil după retragere, încât acum simte că e pregătită. Mai mult, e curioasă: „Cât de greu poate să fie?”. O să-i lipsească handbalul, dar vrea să rămână în sport și aproape de echipă. Știe că e un om deschis și sociabil, care nu se teme de nicio oportunitate și care vrea să muncească în continuare.

E o decizie luată cu sufletul împăcat. „Așa am simțit și cred că contează foarte mult când nu ești constrânsă de situație să te lași, atunci poate e mai dureros. Să nu te mai simți dorit sau să simți că nu mai poți. Din contră, aș mai putea. Dar pur și simplu aștept cu nerăbdare viața de după, simt că am dat totul și vreau să termin sezonul ăsta cu capul sus.”

Își dorește să-și încheie cariera cu o medalie de aur, mai ales că anul trecut, după cel mai greu sezon de când e la CSM București, au fost pe doi în campionat. Își dorește și să se califice în Final4 și să câștige din nou Liga Campionilor. Nu se gândește la alt scenariu. „Nu știu dacă aș regreta, dar aș suferi. Pentru că e normal să vrei să câștigi. E normal să vrei să fii pe locul 1, că de locul 2 nu-și amintește nimeni. Dar nu m-aș gândi să mai joc un an, pentru că dacă aș gândi așa, mi-aș lua toate șansele să fiu anul ăsta campioană. Nu vreau să mă gândesc dacă nu. Avem toate șansele.”

Iulia nu se teme de viața de după sport, așa cum nu s-a temut nici de concurența dintr-o echipă plină de vedete ca cea a Oltchimului, unde s-a transferat la 24 de ani, așa cum nu s-a temut să revină în sportul de performanță după ce a născut. Familia și maternitatea i-au adus echilibrul, liniștea și mai ales încrederea în ea; încredere pentru care simte că generația ei n-a fost pregătită.

„Așa crești în valoare”

La 16 ani, și-a dat seama că nu poate să trăiască fără handbal. Începuse, ca portar, după o selecție în școala generală. Făcuse și alte sporturi – atletism, volei, înot – și deși s-a lăsat pentru scurt timp, s-a reapucat, pentru că îi plăcea prea mult. La Știința Bacău, echipa din orașul natal, prindea minute în teren și asta crede că e cel mai important pentru o tânără jucătoare. „Dacă ai șansa să joci aproape meci de meci, așa crești în valoare. Poți să te antrenezi o mie de ani, dacă nu apuci să joci meciuri oficiale. Pentru că acolo e alt stres, altă emoție, viziunea, deciziile. Din greșeli înveți, faci aceeași greșeală de cinci ori, sau de 10 ori, dar după n-o mai faci, că înveți. Dar dacă intri în teren, faci o greșeală și te scoate afară, ce ai câștigat cu asta?”

La 19 ani, Iulia s-a mutat la Piatra Neamț, iar în 2006 a primit o ofertă de la Oltchim, unde erau multe din jucătoarele cu care România câștigase argintul mondial în 2005, dar și staruri internaționale. Deși avea emoții, a decis să se ducă. „Dacă semnam în altă parte, poate că nu mai urmam drumul ăsta. Nu mi-a fost frică de concurență, concurența aia ne-a motivat. Mie-mi place să am concurență pe post. Așa crești în valoare. Poți să crezi tu că ești cel mai bun, dacă n-ai pe altul în spate, să te lupți pe post, că așa crești, așa îți vine spiritul de luptă.”

A jucat la Vâlcea șapte ani, dar nu i-a fost ușor de la început. „Primii doi ani au fost extrem, extrem de grei. Să mă acomodez la nivelul ăsta, cu atâtea vedete în echipă. Eram vreo 20 și ceva de jucătoare bune, la alt nivel. Eu nu jucasem decât la Bacău și la Piatra Neamț. A fost foarte greu, și emoțional, și psihic, și fizic. Dar m-am luptat pentru postul meu, pentru poziția mea.” Cu Oltchim a câștigat șapte titluri de campioană și a jucat finala Ligii Campionilor, pierdută în 2010 în fața celor de la Viborg.

A rămas însărcinată la puțin timp după ce echipa s-a desființat, în 2013. Își cunoscuse soțul, jucător de rugby la Dinamo, prin soțul unei colege de echipă. „Cred că și destinul meu în viață m-a ajutat. Și alegerile pe care le-am făcut, bineînțeles, dar cred așa a fost să fie, c-am rămas gravidă într-un moment bun.”

Avea 32 de ani și știa că vrea să mai joace după ce naște, dar nu știa unde. S-a mutat în București, unde locuia soțul ei, pentru că n-au pus niciodată cariera unuia mai presus de-a altuia. „Niciodată n-am fost genul de oameni care să renunțe unul dintre noi la carieră. Eu cred că e foarte greu, dacă unul renunță, să fie la fel de fericit. Cariera îți aduce foarte multă satisfacție. Sunt niște emoții pe care nu le obții acasă, orice-ai face.”

Când Mette Klit, cu care lucrase la Oltchim, a fost numită antrenoare la CSM București și a sunat-o să-i spună că vrea să lucreze din nou cu ea, a spus imediat „da”. Născuse în ianuarie 2014, a semnat un contract începând din iunie, dar în aprilie a început să meargă la antrenamente, de două ori pe săptămână. Revenirea după naștere nu e grea la început, spune, dar durerile vin după. A început să alerge ușor după trei luni, apoi a primit de la Adrian Vasile, atunci preparator fizic, un program individualizat, cu sală, piscină și izometrie. Din vară a început să se antreneze cu echipa la 100%. Meciurile grele i-au adus dureri de șolduri, de oase, febră musculară, pentru că antrenamentele individuale nu te pregătesc pentru contactul fizic dintr-un meci intens.

Dar au meritat, pentru că după doi ani a câștigat Liga Campionilor. „Ce să-ți dorești mai mult? Cum aș putea spune să fi fost altfel?”

De departe, cel mai frumos moment

După finala pierdută cu Oltchim în 2010, nu mai visa să câștige Liga, pentru că nu știa ce echipă din România ar mai fi putut ajunge acolo. Era HCM Baia Mare, dar i-ar fi fost greu să se mute așa departe de casă, cu un copil mic. Abia după primul campionat câștigat cu CSM, a început să se gândească că ar fi posibil.

Ce crede că a fost diferit, față de finala din 2010, a fost că au gestionat mai bine miza și presiunea unui astfel de moment. „Cred că atunci nu am avut destulă experiență să știm cum să abordăm o finală. Iar la Viborg erau niște jucătoare senzaționale atunci, cred că ne uitam un pic prea sus la ele. Cred că ne-a copleșit miza. Era și o diferență de valoare, Viborg la momentul respectiv era cea mai bună echipă.”

În 2016, cu CSM calificată pentru prima oară în Final4, un format nou față de sistemul tur-retur în care jucase cu Oltchim, a simțit mai puțină presiune. „Nu ne-am mai uitat la adversare ca la niste regine. Ne simțeam bine cu noi, am câștigat semifinala cu Vardar și n-am pus nicio presiune pe noi. Normal că ne doream să câștigăm, că am ajuns până acolo și în finală nu e neapărat pentru cel mai bine pregătit, dacă ziua aia nu e să fie, să-ți intre, să greșești. Cred că s-au aliniat astrele pentru noi.”

După loviturile de la 7 metri, a simțit că plutește. „Părea ireal, ce se întâmplă – am câștigat, n-am câștigat? Suntem aici, nu suntem aici? E un moment de nedescris pentru un sportiv. De departe, cel mai frumos.”

Dacă perioada de la Vâlcea a lansat-o în marea performanță, cea de la CSM a venit ca o consolidare. „Nu pot să le compar, au fost alte etape din viață. La Vâlcea eram tânără, eram singură, pentru prima oară la cel mai înalt nivel. A fost foarte frumos și acolo, orașul mic, toată lumea ne iubea, fani, sală, o nebunie totală. (…) Dar aici, la CSM, e ca acasă. Aici mi-am întemeiat familia, am născut, am revenit, am câștigat Liga Campionilor. Pentru mine este cea mai frumoasă perioadă și apogeul carierei mele. Nu regret nimic, n-aș da nimic înapoi. Au fost și multe momente grele, foarte grele, instabilitate, schimbări, au fost foarte multe.”

Cel mai greu a fost sezonul trecut, când echipa a lipsit din Final4, a pierdut titlul în fața lui SCM Râmnicu Vâlcea și a suferit o înfrângere la opt goluri în fața Gloriei Buzău, care „a durut, cred, cel mai rău”. „Sezonul trecut a fost cel mai rău, atâtea schimbări, atâtea accidentări, oamenii nu înțeleg că dacă s-au accidentat patru dintre cele mai bune e foarte greu să preia misiunea celelalte din spate.”

În momentele grele, a fost de multe ori jucătoarea care a vorbit cu jurnaliștii. „E foarte greu, mai ales când e vorba de probleme, de eșec, de greutăți, să explici. Eu am fost omul care nu m-am ascuns niciodată. Și probabil că de asta am și reușit să progresez așa, că înainte poate n-aveam curaj s-o fac. Și oricât ar fi de greu, pierdem, câștigăm, nu mi-e frică să ies în față și să vorbesc. Pentru că ne asumăm, asta e, suntem persoane publice, trebuie să dăm niște explicații, asta e datoria noastră, eu așa o văd cel puțin. De ce să mă ascund, le iau în piept pe toate, nu poate să mi se întâmple nimic. Pentru că am văzut tot, de la început și până acum, și mi-aș dori să văd că există un progres, că există stabilitate, că încercăm să schimbăm lucrurile să fie mai bine.”

Un om echilibrat, cu un set de principii și de valori foarte corect, cum o descrie antrenorul Adrian Vasile, a fost tot timpul un factor de echilibru și de legătură în echipă, al cărei căpitan a și fost până anul trecut. „Are atât de multă experiență la nivel internațional și a fost tot timpul un exemplu, și prin ce-a făcut în teren, și prin modul în care se comportă; face parte din rândul sportivilor model, din punctul meu de vedere”, spune antrenorul care e la CSM tot din 2014. „Sper ca retragerea ei să vină pe cea mai înaltă scenă posibilă, pentru că merită, ca și Linnea (Torstensson). E o bucurie pentru un club să aibă în curtea proprie sportivi care  să fie un exempluatât de mulți ani.”

Ce se schimbă după ce devii mamă

Perioada de la CSM e și perioada în care Iulia simte că a jucat cel mai bine, pentru că familia i-a adus liniște și echilibru. „Am avut noroc să-mi găsesc un soț care mi-a fost alături din primul moment. Mi-a dat siguranță, încredere în mine, știam că orice s-ar întâmpla, n-o să mă judece nimeni. A încercat întotdeauna să mă încurajeze. Spiritul ăsta al familiei cred că m-a ajutat foarte mult. Mai ales după ce am avut-o și pe Daria, am explodat practic.”

Responsabilitatea unui copil te învață să te reportezi altfel la stresul din jurul sportului de înaltă performanță și să te întorci la antrenamente cu încredere și cu energie pozitivă, chiar și după un meci nereușit. „Înainte să ai responsabilitatea unui copil, te duci acasă și cumva la aceleași lucruri te gândești, la ce nu merge. Ești într-un stres continuu când sunt probleme și când nu sunt rezultate și e presiune că trebuie să câștigăm. Nu poți să te detașezi și e cel mai important pentru un sportiv, când s-a terminat meciul și antrenamentul, să poți să te gândești la altceva; sau să poți să fii pozitiv: să zici că azi ai pierdut, să te gândești la ce ai greșit și să nu te afecteze atât de mult încât a doua zi, când te duci la antrenament, să fii cu teamă să nu mai repete, cu neîncredere. Pentru mine nu mai era, chiar dacă erau probleme, chiar dacă nu câștigam, mă duceam acasă, mă luam cu fiica mea, cu soțul. Povesteam, inevitabil, de meci, dar după aia gata, te rupi. Și a doua zi vii cu liniștea aia de care ai nevoie.”

Când înțelegi că sportul nu e totul, „chiar dacă handbalul e cel mai important, cumva, pentru că e cariera ta”, nu mai percepi la fel stresul, spune Iulia. „Pentru că sunt trecătoare toate. Știi că orice-ar fi, orice greșeală faci, pierzi, câștigi, treci mai repede peste ele, pentru că sunt altele mult mai rele: când se îmbolnăvește copilul, când te duci la spital. Comparând, îți dai seama că acolo doar singur, psihic îți creezi stările astea.”

Când înțelegi asta, spune Iulia, joci mai bine. „Joci altfel fără presiunea respectivă, și rari sunt cei care pot să treacă, cum e Cristina (Neagu). Ea e un om special, e mai rară. Cred că nu toți suntem la fel de puternici să putem trece atât de ușor peste eșecuri, peste probleme, peste tot ce e în jurul nostru, pentru că suntem o echipă cu foarte multă presiune și cu foarte mult stres, așteptările sunt foarte mari.”

Contează și cum ai fost crescut, spune. „Ce-ai primit de acasă, antrenorii ce ți-au dat în timp, contează foarte mult și bagajul cu care vii din urmă. Dacă aș fi avut încrederea asta în mine și acum 15 ani, probabil altele erau rezultatele mele. Pentru că încrederea, maturitatea, experiența vin cu timpul, sau vin dacă le ai, depinde. Dar cred că cel puțin în generația mea nu am fost crescuți cu spiritul ăsta, să te gândești că ești cel mai bun. Cred că noi, cel puțin eu, am crescut cu biciul. Nu ne-a insuflat cineva încredere în noi, să știm că putem să facem orice. Am crescut un pic cu teamă.”

E o teamă pe care încearcă să nu i-o transmită Dariei, căreia vrea să-i imprime „spiritul ăsta de învingător: să facă, să lupte, dorința de-a fi mai bun. Sper să nu duc nici la extrem, dar încerc să-i arăt să fie luptătoare în ce face ea.”

Iar când Daria a întrebat-o, supărată după un meci pierdut de CSM: „De ce-ai pierdut, că n-ai jucat bine? ”, i-a explicat că „în viață se mai întâmplă să pierzi, nu se întâmplă nimic dacă pierzi. Doar că din asta trebuie să înveți, din ce-ai greșit.”

Își dorește să-i transmită încredere, pentru că simte că e ce ne lipsește nu doar în sport, ci și în societate. „Când vin nordicele, parcă sunt alți oameni. Și doar și ele au zile grele, au meciuri în care nu joacă bine, dar gândesc pozitiv, se antrenează mai bine, și zic: Lasă, că o să fie bine. Nu le vezi cu capul plecat.”

„Dar nu te mai lași și tu de sportul ăsta?”

Un alt lucru pe care-l admiră la jucătoarele din nord e pregătirea fizică. „Mă uit la ele cum lucrează în sală, cum știu exercițiile, rămâi fără cuvinte. Eu am început sala de forță cu greutăți cred că în jurul vârstei de 26-27 de ani. Destul de târziu și sunt sigură că în ziua de azi la noi sportivii încă nu fac sala de forță corespunzător.”

Crede că lipsa accidentărilor, cu excepția uneia la umăr în 2007, a fost un factor important într-o carieră așa lungă și constantă. „În rest, sunt o muncitoare. Alerg, mă ajută corpul, îmi place să mă antrenez.”

La aproape 38 de ani, sunt însă și lucruri pe care nu le mai poate face la fel. „Ai nevoie de mai multă recuperare, și cred că nu mai sunt la fel de explozivă cum eram, e inevitabil.”

Și-a dorit mereu să fie un model pentru jucătoarele care vor să devină mame, să le arate că pot continua în sportul de performanță, pentru că știe că multe simt că trebuie să facă o alegere. „Dacă ai o familie și îți dorești, le-aș spune să nu le fie frică. Pentru că probleme oricum vin. Iar fizic poți să revii. Uită-te la Heidi Loke. Și pe pivot nu se compară, e altă muncă decât la mine în extremă, și a făcut al doilea copil. Dar și cu sfaturile, e foarte greu, până nu treci prin asta. Dar dacă ai o familie și nu ești singură, eu aș recomanda. Ai o altă liniște, ai o altă motivație după.”

Nu înseamnă că n-o să fie greu. E greu când trebuie să pleci în deplasări și te întreabă: „Dar iar pleci, dar pot să vin și eu cu tine?”, sau te sună și te întreabă: „Când vii, mai ai?”. E greu când e răcită și trebuie să pleci în cantonament, sau când te întreabă: „Dar nu te mai lași și tu de sportul ăsta, cât mai faci?”.

Ce i-a spus Iulia Dariei e că va continua să muncească și după ce se va lăsa de handbal. Așa cum ea merge la grădiniță sau la școală, și ea va avea un job, nu va sta acasă. Nu știe încă ce va face, dar e curioasă să afle cum e viața în afara terenului.

„Simți că ți se răsplătește toată munca”

Când privește în urmă, la ce-au învățat-o anii petrecuți pe teren, vede că sportul a educat-o mai mult decât școala. „Am întâlnit oameni, am învățat de la ei. Am căzut, m-am ridicat. Chiar dacă zici că e stresant, sunt sacrificii pe care unii copii nu le fac: nu știu ce înseamnă vara aproape să nu ai vacanță, numai să te antrenezi, să te duci în cantonamente. Dar nu regret nimic, pentru că sportul m-a educat, mi-a dat o cultură specială, m-a ajutat să întâlnesc oameni senzaționali, am legat prietenii strânse, și încă mă învață, îmi arată ce trebuie să fac, unde greșesc.”

Încă își dorește să câștige, pentru că sentimentul de a fi pe podium, cu o medalie la gât, nu se poate compara cu nimic din ce va trăi după finalul acestui sezon. „Atunci simți că ți se răsplătește toată munca, de atâția ani de zile. E o stare euforică, mai ales când te apleci și-ți pune medalia aia la gât. Și cum se uită lumea la tine, copiii, fanii. Sunt foarte mulți oameni care ne iubesc, sunt unii copii care vin la tine și tremură. Și asta e o motivație.”

De asta, simte că n-are rost să se axeze pe critici. „Când vine un copil la tine și-ți dă să semnezi și-l vezi că tremură, nu-mi vine să cred, cine sunt eu de tremură așa? Că noi, sportivii, nu suntem vedete. Uneori nu realizăm, dar când îi vezi că vin lângă tine, ce motivație mai mare? Sau când îți strigă numele sala? Astea-s sentimente unice, pe care nu poți să le trăiești ca un om normal, nu ai de unde să le iei.”

„Când ești campioană și vezi că toată lumea e fericită, râde, primești felicitari, ce poți să-ți dorești mai mult? De multe ori când am ieșit campioană a venit Daria cu mine. E senzațional, nu există bucurie mai mare.”

Fotografii de Razvan Pasarica / SPORT PICTURES