În fiecare sâmbătă dimineață, începând din februarie, campioana olimpică la spadă Ana-Maria Brânză spune povestea unui sportiv la început de drum, în emisiunea UP – Micii campioni ai României! de pe Digi24. Vizitează bazine de înot și piste de atletism, terenuri de tenis, fotbal sau golf, săli de scrimă sau handbal pentru a descoperi tineri care fac performanță.
Vine dintr-un sport puțin mediatizat și știe cât de important e pentru un sportiv la început de drum să simtă încredere și recunoaștere a muncii, „să aibă minutul lui de glorie”.
Le spune să creadă în ei și atunci când sunt jos – mai ales atunci –, și atunci când se simt singuri; să muncească pentru visul lor, să se înconjoare de oameni care să-i motiveze să facă un pas în plus, pentru că o să conteze mai târziu; cum i-au spus ei colegii mai mari din sala de scrimă a Centrului Olimpic din Craiova, unde s-a mutat la 13 ani, pentru că visa să devină o campioană.
Le spune părinților să nu pună presiune pe copii și să-i încurajeze chiar dacă pierd la primele competiții, cum i-a spus ei mama după primul concurs național, unde a ieșit penultima: dacă întoarce clasamentul, o să fie vicecampioană.
Tot pentru copii a scris, în 2018, cartea En Garde! Fetița cu mască tricoloră, în care și-a povestit drumul în scrimă, fără să-l idealizeze. A descris momentele frumoase, de pe podium, ca medalia de argint de la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, la individual, sau cea de aur obținută cu echipa la ediția din 2016, dar și despre cele dificile – cum a fost locul șase cu echipa la Jocurile Olimpice din 2012 din Londra –, pentru că a vrut să le arate că performanța, ca și viața, are suișuri și coborâșuri.
Ana a înțeles că rolul de campion vine la pachet cu cel de model când s-a întors în sala de antrenament după argintul olimpic câștigat la Beijing și doi copii i-au spus că s-au apucat de scrimă pentru că au văzut-o la televizor. „Atunci am realizat că prin rezultatele mele pot fi o sursă de inspirație pentru cei mici”, scrie în carte. „Că un campion este, de fapt, un model și că are o responsabilitate față de cei care îl privesc și îl admiră.”
Simte o datorie și față de scrimă: e vicepreședintă a Federației de Scrimă, vorbește la evenimente, participă la demonstrații de scrimă și comunică mult cu fanii pe rețelele de socializare. A simțit pe pielea ei lipsurile unui sport slab finanțat și nu i-a fost ușor, ca adolescentă, să înțeleagă de ce se antrenează cu adidașii lipiți cu scotch, pentru că se găureau repede, de ce nu merită un costum nou, ca ale adversarelor pe care le învingea la competițiile internaționale, sau de ce medaliile ei rămâneau în umbră, în timp ce pe prima pagină a ziarelor vedea doar fotbal.
„Sportul pe care eu îl practic nu are notorietatea de care aș avea eu nevoie. Dar datoria mea, ajunsă la acest nivel, e să ofer ceva înapoi acestui sport care m-a ajutat să devin omul de azi.”
Multiplă campioană europeană și mondială, numită de trei ori cea mai bună spadasină a lumii și singura care a câștigat de patru ori Cupa Mondială la spadă, Ana vorbește des despre muncă și ambiție – cuvânt pe care l-a transformat în brand personal și într-un logo, AMBitious, pe care îl poartă pe costumul de scrimă – pentru că asta crede că a stat la baza performanțelor ei.
Pentru că a fost talentată de mică și și-a dat seama că prinde repede, în perioada junioratului nu era la fel de motivată să muncească. Se ferea de pregătire fizică, iar dacă antrenorul îi spunea să facă 10 fandări, se oprea la nouă. Când a ajuns la seniori, a înțeles că talentul nu e suficient și că nu poate compensa lipsurile din pregătire doar prin dorința mare de luptă. În finala olimpică din 2008 de la Beijing, a pierdut pentru că n-a mai făcut față fizic. „Îmi consumasem toate resursele și acolo trebuia să muncesc mai mult, la pregătire, refacere, recuperare. Nu puteam să trăiesc doar din talent. Talentul m-a dus pe podium, dar n-o să mă țină acolo veșnic.”
A căzut apoi în extrema opusă, când nu mai ieșea din sală. A căutat alte metode de antrenament: a încercat yoga, cycling, înot, alergat și a început să lucreze cu un preparator fizic. A participat la un semimaraton și a încurajat oamenii să facă sport organizând un cros caritabil de ziua ei, cu donații pentru copii cu autism. În postările dese din social media, prezintă și munca din spatele medaliilor: trezitul devreme din cantonamente, lipsa de motivație din unele dimineți sau durerile de la antrenamente, pentru că vrea să arate că performanța nu se obține doar cu zâmbetul pe buze și că e important să nu renunți când e greu. „Un campion e acel om care nu renunță la visul lui.”
După Jocurile de la Londra, unde echipa a plecat sperând la aur și s-a clasat pe șase, a plâns zile întregi și a simțit că a dezamăgit pe toată lumea. În următorii patru ani, s-a hrănit din amintirea acelui eșec. Când simțea că nu are chef să se dea jos de pe canapea și să meargă la antrenament, urca în pod și privea o fotografie cu ea plângând după competiție. Și-a tatuat pe încheietura mâinii drepte „No matter what, never give up”.
„Cred că asta trebuie să facem cu toții: să nu ne dăm bătuți, să ne dăm voie să visăm în continuare, dar să nu așteptăm așa, pur și simplu, că lucrurile nu se întâmplă de la sine, trebuie să faci ceva pentru ele. Și să nu ne pierdem speranța. ”
În 2016, la Rio, a câștigat, împreună cu Loredana Dinu, Simona Pop și Simona Gherman, singura medalie de aur din delegația României.
Acum, la 36 de ani, se pregătește să participe pentru a cincea oară la Jocurile Olimpice. Știe că se apropie de finalul carierei, dar nu e convinsă că Tokyo va fi ultimul capitol; iubește prea mult scrima și vrea să vadă cât de mult își poate împinge limitele.
Anul trecut, după ce competiția s-a amânat cu un an din cauza pandemiei, s-a operat la genunchi, unde avea dureri. A fost prima operație din carieră și, deși a mai avut accidentări care au ținut-o departe de scrimă, simte că niciodată nu i-a fost atât de greu să revină în formă.
„Dar cu atât mai mult îmi crește dorința și ambiția de a reuși din nou.”
***
Povestea Anei-Maria Brânză face parte din Sport pentru Schimbare, o serie editorială publicată în DoR despre 11 femei din sportul românesc care își folosesc experiența și vocea pentru a-și transforma comunitățile. Texte de Andreea Giuclea, fotografii de Ioana Moldovan.
