Ana Maria Popescu, la Sport Talks: „E esențial să le explicăm copiilor că sportul înseamnă joacă. Punem prea mare presiune pe ei de la vârste fragede”

Ramona Toderaș 13 iunie 2022

Ana Maria Popescu (Brânză) a fost una dintre principalele atracții din frumosul cort Sport Talks, unde, timp de trei zile, mai mulți oameni importanți din sportul românesc au fost invitați să vorbească despre încercările lor, despre mentorii și modelele lor, despre curaj și multe altele.

Oricine o cunoaște pe Ana Maria (și cine nu o cunoaște?) a știut că dialogul ei cu Mihnea Măruță va fi bogat. Asta și pentru că Ana aduce o energie aparte în fiecare discuție. A făcut asta și acum, în ultima zi de la Sports Festival.

A început vorbind despre alegerea scrimei – și a probei de spadă:

„Nu am fost niciodată exemplul de polisportiv, norocul meu a fost să întâlnesc scrima și să să mă orientez înspre proba de spadă, e singura în care aș fi putut să performez. Spada mi-a oferit șansa să îmi folosesc toată creativitatea; pentru că pe lângă faptul că poți ataca fiecare parte a corpului, trebuie să o și aperi, deci poți să reinventezi acțiuni, asta mi-a plăcut. Un asalt nu este nimic altceva decât un dialog cu adversarul, un dialog unde tu trebuie sa pui punctul pe <i>.”

Despre ultima privire aruncată adversarului, înainte ca masca să-i acopere figura:

„Nu cu ochi dulci, asta e clar. Încă din juniorat, mi-am dat seama că înainte să îți pui masca, în ultima privire pe care i-o adresezi adversarului, îți poți pune toată convingerea. Este ultimul mesaj pe care i-l transmiți. Indiferent de cât de multă teamă ai de adversarul din fața ta, îi poți transmite vizual că <<pe aici nu se trece, astăzi sunt mai bun ca tine>>. În spatele măștii poți să fii cine vrei tu să fii – dacă vrei să fii supererou, poți fi supererou.”

Despre dozarea agresivității:

„Încă dinaintea asaltului, esti conștient că adversarul e acolo să îți taie calea, dar singurul care te poate trăda ești chiar tu. Nu este vorba de lupta ta cu adversarul, e lupta ta cu tine. Am înțeles târziu că arma spadasinului este răbdarea. La proba individuală mi-a plăcut mai mult faptul că <<pot să îmi bat joc de sansa mea>> (zâmbește), pe când în echipă am înțeles mai bine că trebuie să renunți la tine pentru binele echipei. Faptul că pot să îți folosești creativitatea te poate și costa, pentru că tinzi să riști prea mult. Trebuie să îți dozezi acest risc, să îți controlezi creativitatea. (…) Dar mie mi-a plăcut să am inițiativa pe planșă. Nu există relaxare nici când ai avantaj. Indiferent de adversar, în cele 9 minute de asalt nu ai voie să te relaxezi nicio secundă.”

Despre mentorii ei:

„Domnul antrenor Dan Podeanu a fost creatorul sportivului Ana Maria Brânză, fără el nu aș fi urcat pe cele mai înalte trepte. Acest om a reușit să îmi canalizeze energia și sa mă conducă pe drumul cel bun. Nimeni nu te anunță, atunci cât te faci antrenor, că va trebui să educi și să crești copiii altor părinți. Dumnealui a fost alături de mine timp de 18 ani, până când s-a confruntat cu o problemă medicală care l-a împiedicat să mai călătorească. A fost omul care, după Rio, mi-a spus că încă mai crede că pot urca pe podium. Să nu-l mai am alături a fost un lucru care aproape m-a doborât.”

Despre diferitele stiluri de scrimă:

„Există o școală de scrimă franțuzească, italiană, rusă și așa mai departe. Avantajul nostru a fost că noi nu avem o școală. Noi aveam patru fete cu patru stiluri diferite, fiecare cu puncte foarte și puncte mai slabe, antrenorii noștri au reușit să găsească ingredientele necesare pentru a ne atinge obiectivele. Singurul moment în care nu ne-am asumat rolul din echipă a fost la Londra, în 2012, competiția la care am plecat drept favorite, dar unde am fost eliminate în sferturile de finală. Însă asta – lipsa unui stil clar – a fost avantajul nostru: neavând o școală de scrimă solidă, nu puteam fi decodificate. China are un stil apropiat al franțuzoaicelor, care e definit de eleganță, de o deplasare extraordinară și de finețe; spre deosebire de școala nemțească, care se bazează pe forță. Stilul italian nu mi-a fost drag, pentru că am avut multe probleme cu tragătoarele din Italia. Școala rusă îmbină școala nemțească cu cea franceză, dacă au nevoie să se folosească de lama adversarului, nu se dau înlături, și dacă au nevoie să se folosească de lovituri de finețe pot face și asta.”

Despre mentalitatea sportivilor români. (A spus, nu demult, că atunci când merge la competiții, sportivul român pare că nu vrea să deranjeze pe nimeni).

„Da, noi nu știm să consumam nici succesul, nici eșecul. Trăim într-un echilibru precar. Noi am fost crescute cu discursul că trebuie și de data asta să câstigăm o medalie, pentru că altfel nu o să primim finanțare pentru următoarea competiție. Când ajungi să crești cu gândul acesta, ajunge să te macine. Intervine această presiune, acel trebuie pe care l-am urât mare parte din viața mea. Una din cele mai importante lecții primite de la domul Podeanu a fost la Campionatul Mondial din 2001, unde am câștigat medalia de aur, și mi-a spus: <<bucură-te astazi, este momentul tău, dar de mâine trebuie să ne întoarcem în sala de antrenament, ca să nu lăsăm impresia cuiva că am avut doar o zi norocoasă>>. A fost o lecție care m-a ținut cu picioarele pe pământ. Atunci când toată lumea te felicită și îți spune că ești cel mai bun din lume, nu e nimic mai fals pentru un sportiv să se creadă el însuși un campion (mai ales la vârsta adolescenței); dar am avut impresia că nu știm să ne bucurăm. Adversarele mai că făceau tumbe, iar noi, în toată modestia noastră, ne strângeam mâna și ne făceam bagajele pentru următoarea competiție.”

Despre motivația care vine din frustrare, din lipsuri:

„Toate lipsurile – acel costum îngălbenit de vreme pe care l-am primit pentru competițiile internaționale, încălțămintele lipite cu leucoplast – m-au motivat. Când vedeam celelalte fetițe, venite cu un costum de un alb imaculat, nimeni nu putea să îmi explice de ce eu nu arăt așa, de ce eu sunt Cenușăreasa. Ne doream doar atât, un costum alb, eram dispuse să muncim, să ne luăm la drum cu propriile mașini ponosite – care ne mai și lăsau în drum. Ce aventuri! Nu-mi pare rău pentru lucrurile trăite, toate acestea m-au făcut ceea ce sunt astăzi. Acum însă, nu mai văd un copil în sala de sport care să fie dispus să performeze în aceleași condiții.”

Și atunci, cum îi motivăm?

„E esențial să le explicăm copiilor că sportul înseamnă joacă. Pentru că punem presiune pe ei de la vârste fragede, au început să se organizeze competiții internaționale pentru copii de 8-9 ani, mi se pare că este prea mult. Sportul trebuie să fie, înainte de toate, o joacă. Eu, după 20 de ani, simt că am părăsit cel mai frumos teren de joacă, sala de scrimă. Părinții trebuie să înțeleagă că autoritatea lor se încheie la intrarea în sala de sport. Ne confruntăm cu părintele antrenor, psiholog. Copiii trebuie să știe că părinții lor sunt plasa de siguranță, ca adulți suntem datori să le oferim informații, dar trebuie să îi lăsăm să aleagă, ceea ce mi se pare minunat. Ce m-a ajutat cel mai mult a fost faptul că părinții și antrenorii m-au lăsat să greșesc. Au fost întotdeuna în spatele meu și m-au ajutat să îmi învăț propriile lecții.”

Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.