Ancuța Bodnar și marile ei victorii: prima cursă fără vesta de salvare și aurul olimpic de la Tokyo

Ciprian Rus 11 august 2021

Își amintește perfect primele antrenamentele în barcă: era la Orșova, pe o căldură infernală, de nici gâzele nu ieșeau pe apă. În tăcerea asurzitoare a amiezii toropite, puteai auzi picătura de sudoare care ți se scurgea pe tâmplă în timp ce cărai canoea spre ponton. Greul abia începea: zeci și zeci de minute la vâsle, în ritm de salahor. Peste toate, trebuia să suporte, antrenament de antrenament, nenorocita de vestă de salvare grea, incomodă, care ținea și mai rău de cald și care nu te lăsa să vâslești în voie.

Ancuța avea – îmi mărturisește – o frică teribilă de apă. Și-atunci, primele ei amintiri din canotaj sunt un melanj straniu între senzația de libertate a vâslitului în larg și teama pulsatilă, de fiecare clipă, că barca aceea fragilă condusă de o novice se va răsturna în secunda următoare. Ancuța și vesta de salvare: înainte să facă cuplu de aur cu Simona, „partenera” Ancuței în barca de canotaj a fost vesta de salvare. O „parteneră” care, cum se întâmplă adesea în canotaj, mai mult te trage înapoi decât te ajută să progresezi.

*

Oricum, aventura în canotaj a Ancuței (în dreapta fotografiei de sus, alături de Simona Radiș) începuse cu o mare sperietură. Un tânăr din sat a venit la ea, într-o pauză, și i-a spus că trebuie să meargă urgent în biroul directorului de la școală. „Nu mi-a spus absolut nimic, doar hai să mergem la domn director! M-am speriat, îți dai seama, trebuia să fi făcut ceva extrem de grav ca sa ajungi la director. Îmi bătea inima, și acum mă văd cum mergeam pe trotuar cu gândul la ce-oi fi făcut”, îmi povestește Ancuța Bodnar (22 de ani), campioana olimpică de la Tokyo, despre primii ei „pași” în canotaj – din parc până în biroul directorului școlii din Vatra Moldoviței.

„Ajung la domnul director și îmi spune despre ce e vorba: a venit o doamnă în selecție pentru canotaj și pusese ochii pe mine. M-a întrebat doamna ce înălțime am, câte kilograme am –  bineînțeles că nici atâta nu știam! – și mi-a spus că sunt foarte bună pentru canotaj, că are ochiul format și că m-a simțit din prima. A întrebat apoi profesorii cum sunt ca elevă și ca om și a urmat convorbirea cu părinții. Mama și bunica nu au vrut să mă lase inițial, au zis că e foarte departe. Dar tata a zis să merg să încerc, să văd cum e, să nu vin după ceva timp să spun că de ce nu m-a lăsat, că cine știe unde aș fi ajuns dacă mă lăsa. Și așa am ajuns la Orșova pentru prima dată”.

*

Luată la canotaj de pe banca din parc, Ancuța habar nu avea de înot. Asta nu era o noutate la trialele de la Orșova. Nici Simona Radiș, partenera Ancuței din barca de dublu vâsle, nu știa să înoate când s-a apucat de canotaj. Numai că la Ancuța era mai grav, era o traumă care o urmărise toată copilăria și de care nu scăpase nici în adolescență. „Pur și simplu, mi-era frică de apă! Când eram mică, cum îmi ajungea apa la gleznă, începeam să plâng și nu mă linișteam până nu mă lua tata în brațe. Așa am ajuns la Orșova, nu știam să înot, mi-era frică de apă”, îmi povestește.

Ancuței îi era limpede că, oricât de mult o prinsese povestea cu canotajul, n-avea cum să treacă la următorul nivel decât dacă își învingea teama. „Mi-a fost greu să învăț să înot, la un moment dat îmi dădeam drumul de pe ponton în apă, dar mi-era frică fără vestă. O dată, doamna antrenoare m-a aruncat în apă și am început să plâng, am fost cât pe ce să plec acasă. Dar nu m-am lăsat, m-am ambiționat, și am fost prima fată care a luat viza de înot. Scăpasem, în fine, de vestă!”.

*

Odată scăpată de încorsetarea – fizică și psihică – vestei de salvare, Ancuța a prins, parcă, aripi. „Bineînțeles, erau zile în care mi-era dor de ai mei, voiam să merg și eu acasă, dar mă alimentam cu gândul că dacă o să câștig, o să mă duc acasă cu o medalie și o să-i fac pe toți din sat mândri și bucuroși”, îmi spune Ancuța zâmbind.

Rezultatele au început să se lege: „După juniorat, m-am antrenat direct cu lotul de seniori. Am participat și la concursuri de tineret, dar m-am antrenat direct cu seniorii și mi-a fost foarte greu în primul an. Eram mică și nu aveam baza de antrenament a celorlalte, oboseam mult mai repede”. Dar forțarea asta, ca și aruncatul în apă, a ajutat-o.

Tot o „forțare” avea să o aducă și în barca de aur olimpic alături de Simona Radiș. „Prima dată am tras dublu în 2018, cu Larisa Roșu, la Mondialele de tineret, apoi la Europene, unde am câștigat cu un timp excelent. Dar, din toamnă a venit la conducerea lotului domnul antrenor Antonio Colamonici și el, necunoscându-ne, a făcut o selecție completă în Italia. Acolo, eu și Simona am venit primele, detașat față de celelalte și am intrat în barca de dublu. A doua zi am avut o <intensitate>, pe ritm de cursă, 1.500 de metri, și am tras fanstastic. Atunci s-a decis să noi vom fi cuplul de dublu vâsle”.

*

„În 2019, împreună cu Simona am venit pe 2 la Campionatul Mondial, la 1 secundă și jumătate de Noua Zeelandă. Și ne-am promis atunci că la următorul concurs le vom bate cu cât ne-au bătut ele pe noi, plus încă pe atât. În 2020, Europenele s-au ținut foarte târziu, așa am avut timp să pregătim cursa foarte bine. Am progresat foarte mult și am antrenat foarte mult și partea de start, și mijlocul cursei, și finișul. Concursul de la Poznan a fost primul concurs de după Mondialul acela, și am plecat ca din pușcă. A fost prima noastră cursă pe care am condus-o cap-coadă, mult în fața celorlalte. Și, de atunci, am încercat ca la fiecare concurs să facem la fel. Bineînțeles, ne ajută și antrenamentul, că nu te ține ritmul acela nebunesc decât 1.000 de metri dacă nu ești pregătit. Ne-am antrenat la fel și am continuat la fel și la Jocuri”, îmi explică Ancuța Bodnar secretul cursei fantastice de record olimpic de la Tokyo. „Ne-au ajutat și condițiile meteo de la Tokyo, vântul a fost lateral ajutător, dar ne-a împins un pic spre recordul olimpic. Mai aveam două secunde până la recordul mondial…”.

*

Multă lume s-a plâns de presiune la Tokyo. Au fost sportivi, precum Simone Biles, care s-au retras de la anumite competiții, au fost alții care, pur și simplu, au clacat în fața celei mai importante provocări din carieră. Ancuța spune că și ea și Simona au simțit presiunea asta, dar că au încercat să nu se gândească la ea.

„Și pe noi a fost presiune mare. Mulți au spus că singura speranță la aur e barca de dublu vâsle. Și îmi ziceam că dacă se întâmplă ceva, nu ne dezmăgim doar pe noi, dezamăgim pe toată lumea. Presiune a fost, dar ne-am concentrat pe ce aveam de făcut, să luptăm pentru noi, să ne facem treaba așa cum ne-am făcut-o acasă, la antrenamente, să demonstrăm că se poate și abia apoi să ne gândim la ce zic celelalte persoane”.

*

„Primul gând după victorie? Întotdeauna la Dumnezeu! După fiecare cursă pe care o termin, îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat și că a fost cu mine. Ăsta e primul lucru pe care îl fac. Bunicul meu a fost paznic la Mânăstirea Moldovița foarte mulți ani. Mergeam la slujbe cu bunica și cu bunicul, ei mi-au insuflat dragostea pentru rugăciune. Oamenii, aici, la noi, la Vatra Moldoviței, chiar cred în Dumnezeu și în puterea lui”, mi se destăinuie Ancuța.

Deși curiozitatea a împins-o să cunoască lumea mare, lumea de dincolo de Moldovița ei dragă, Ancuța a rămas foarte atașată de satul în care a făcut primele „antrenamente” pentru viață, la prășit de porumb și la cules de barabule. „Tot satul a fost alături de mine, n-au dormit nopțile ca să vadă toate cursele, nu doar finala: <Să știi că nu dormim, vă suntem alături, abia așteptăm să te vedem!>”. Iar Ancuța, la fel ca în adolescență, le-a răsplătit dragul cu o medalie, cea mai strălucitoare dintre toate: medalia olimpică de aur. Abia a așteptat să ajungă acasă, la ai ei, să le-o arate. „Sincer îți spun, eu după finala de la Jocurile Olimpice nu reușeam nicicum să mă liniștesc. Abia când am ajuns acasă am simțit liniștea de care aveam eu nevoie. Abia aici, la Vatra Moldoviței, printre ai mei, am reușit să mă liniștesc”.

*

După fiecare victorie, Ancuța se întoarce acasă. Acasă însemnă, pe lângă oamenii dragi și locurile frumoase ale copilăriei, pe lângă mănăstirea pe unde umbla de mână cu bunica și bunicul, și locul în care, când dădea de un petec de apă, Ancuța începea să plângă și sărea imediat în brațele tatălui său. Întoarcerea aceasta, ritualică, acasă e și ea un semn de victorie. Căci, până să se întreacă cu campioanele din barca Noii Zeelande și a Olandei, Ancuța a trebuit să lupte cu propriile-i frici. Iar prima ei mare victorie n-a fost în vreo cursă anume, cum îți vor spune majoritatea sportivilor, prima ei mare victorie a fost la un antrenament banal: primul ei antrenament fără vesta de salvare.

 

Fotografii: Cristian Nistor / COSR

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.