„Atunci chiar a fost fotbal de plăcere.” Cum se juca fotbalul feminin în comunism și în primii ani de democrație: povestea Florentinei Smărăndoiu

Andreea Giuclea 17 decembrie 2019

În România, fotbalul feminin se joacă în mod organizat din 1990, când a fost înființat campionatul intern, format atunci din 12 echipe. Dar fete pasionate de fotbal au existat și înainte, și au găsit modalități – chiar și neoficiale – de a juca. Una dintre ele e Florentina Smărăndoiu, fost portar, acum antrenoare cu portarii și jucătoare amatoare în vârstă de 49 de ani. Am întrebat-o ce însemna să joci fotbal feminin în comunism și ce schimbări a adus democrația pentru sportul pe care-l iubește. Mai jos, povestea ei, spusă chiar de ea:

 

Am început să joc fotbal pe maidan, în spatele blocului. M-au corupt băieții să joc cu ei, cred că aveam vreo șapte-opt ani. Pe la 14 ani căutam disperată un club de fotbal feminin și nu prea găseam. Am găsit în zonă la mine, la IMGB (Întreprinderea de Mașini Grele București), care avea și echipă de fete. Ne antrena Gheorghe Marinescu, nea Marin, cum îi spunem noi, care acum are 71 de ani și încă antrenează și formează fete.

Pe vremea aceea nu exista campionat, fotbalul feminin nu era acceptat de către conducerea țării și jucam doar între noi. Mai erau vreo patru-cinci echipe în București, tot ale fabricilor: Felix București, Unirea Tricolor, Sănătatea București, toate aparțineau de întreprinderile mari. Exista o organizare, dar nu oficială. Și mai erau turnee care se jucau la sală la Brașov, la Oradea, la Craiova. În țară tot întreprinderile aveau echipe: CFR Arad, CFR Craiova.

Eram vreo 20 de fete la echipă, iar pe vremea aia nu se punea problema banilor. Fetele jucau numai de plăcere, nu exista remunerație. Cele mari erau angajate ale întreprinderilor și erau scoase din producție, iar elevele veneau la antrenamente după școală sau li se dădeau scutiri. Ne antrenam de două-trei ori pe săptămână, dimineața, după-amiază, în funcție de școală, de servicii. Nu aveam echipamentele noastre, primeam de la băieți: de seniori, de la juniori. De multe ori înotam în ele. Dar nu conta, noi jucam oricum.

Îmi plăcea să alerg după mingea aia rotundă. Am încercat și alte sporturi, dar nu s-a lipit nimic. Am făcut gimnastică ritmică, am cochetat cu scrima, am făcut handbal la școală, dar nimic care să se compare cu fotbalul. Eu fiind băiețoiacă, jucam cu băieții la bloc, și nu se juca nici ping-pong, nici tenis, nici handbal. Se juca doar fotbal.

La liceu mai aveam puțin și eram exmatriculată, în clasa a IX-a. Ai mei nu erau de acord cu fotbalul și fugeam de la școală să mă duc să joc. Până era să mă exmatriculeze. Mi-a zis mama: „Te las la fotbal, dar nu-ți dau niciun ban.” Și așa am jucat, fără bani, fără nimic. N-aveam nici ghete, jucam cu teniși de Drăgășani, cum erau atunci. Atunci chiar a fost fotbal de plăcere.

Patru ani am jucat fundaș dreapta. Dar m-am accidentat la un meci și doctorii mi-au zis să mă las. Și am zis nu. Antrenorul mi-a propus să intru în poartă, că e mai puțin solicitant. Și am rămas în poartă. Orice, să nu mă las de fotbal.

Toată lumea ne zicea să mergem la cratiță. Nici acum nu ne zice altceva, tot la cratiță mă trimiteau. Dar pe noi nu ne interesa. Nu era popular, pentru că nu se vedea la televizor, doamna Elena era împotriva fotbalului feminin. Primul campionat oficial a fost abia în 1990, după Revoluție.

**

După Revoluție, s-au schimbat multe. Multe întreprinderi, știți foarte bine, s-au dizolvat. Iar echipele au fost preluate ba de patroni, ba întreprinderile mari care au mers în continuare și-au susținut echipele; dar cheltuielile nu mai veneau de la fabrică, veneau de la sponsori sau de la oameni care puteau susține financiar atât băieții, cât și fetele. Atunci a început să se dezvolte într-adevăr, în ’90, și ideea de a juca afară, și ideea de a avea un contract, de a câștiga bani.

În 1991 am promovat cu echipa în Divizia A, cum se numea atunci, și echipa a fost preluată de un patron, a devenit Balsam București. Dar n-a rezistat decât vreo doi ani. Și acum, mai mult de doi-trei ani foarte greu rezistă o echipă în fotbalul feminin, pentru că sunt cheltuieli foarte mari. Doar în anul ăla, când am promovat, am câștigat bani din fotbal.

Lucrez de la 18 ani. Am terminat Liceul de Industrie Alimentară și m-am angajat la un Institut de Cercetări de Legume, Fructe și Conserve. După aceea, am avut vreo șapte locuri de muncă. Am lucrat și la patron, și la stat; și la policlinică, și telefonistă, și în domeniul de dezinsecție-deratizare. Acum sunt ospătar.

La Revoluție aveam 19 ani. Eram la serviciu, în tura de noapte, operator preparator conserve. Mai pe scurt, muncitor la bandă într-o fabrică de conserve. Nu mă gândeam la viitor sau la ce se va schimba. N-am visat la prea multe și nici nu mi-am dorit foarte multe lucruri mărețe. Era doar serviciul și fotbalul pentru mine.

Pentru mine n-a fost o schimbare, pentru că tot la fabrică lucram, tot la bandă eram. N-a venit cu ceva îmbunătățire, să zic: Domne, vin vremuri mai bune. Atât c-a fost perioada cât am jucat fotbal profesionist, că asta înseamnă să fii angajatul unei echipe și să câștigi bani. Perioada aia de un an jumate, a fost cea mai frumoasă; când jucam, câștigam, eram plătite, aveam prime, toată lumea ne felicita, eram văzute foarte bine. Dar a fost o perioadă scurtă.

**

După un sezon, m-am retras. M-am supărat, pur și simplu, și m-am dat singură la o parte. Patronii voiau altceva, iar echipa normal că mergea pe drumul patronilor. Am considerat că n-are rost să mai continui atât timp cât nu am susținere. Aduseseră alt portar mai înalt cu vreo 10 centimetri, începuseră pretențiile. Se cerea mai mult, dar nu se oferea mai mult. Iar eu am considerat că mai bine mă opresc. Și așa părinții mei au fost împotriva mea de când m-am apucat până m-am lăsat. Familia nu m-a susținut deloc. Nici moral, nici financiar, nimic, nimic. Până reușeam să plec într-o deplasare sau un cantonament, cât mă rugam de ei să mă lase. În 1992, am avut șansa să plec la o echipă din Constanța și nu m-au lăsat. Mi-a fost foarte greu.

De aia eu îmi susțin copiii foarte mult.

Am o fată de 18 ani care joacă fotbal în Liga a II-a, la Carmen București, și un băiat de 21 de ani care e la o echipă micuță, în Liga a V-a. I-am spus soțului că vreau să facă sport, nu mă interesează ce, sport să fie. Azi copiii trebuie încurajați, nu mai au motivația, plăcerea aia de a face sport. Iar părinții sunt împotriva: să nu-și rupă picioarele, să nu-și spargă capul. Mai bine să stea la calculator sau la televizor? Într-adevăr, e foarte costisitor să susții un copil la sport, știu ce-am pățit cu băiatul. Echipamente, deplasări, meciuri, tot timpul se cereau bani. Noi am luat din democrație ce-a fost mai prost.

Iar fetele nu sunt susținute să facă sport, nici acum, în 2019. Și e important în primul rând pentru ele, pentru socializare. Pleacă de acasă, văd alți oameni, alte locuri. Eu n-aș fi putut să văd țara asta dacă nu jucam fotbal, pentru că părinții mei n-au avut posibilități să ne plimbe. Fotbalul mi-a dat și plăcerea de a călători.

Am sfătuit-o întotdeauna pe fata mea să facă doar dacă-i place și doar ce-i place. Dacă nu mai vrea, se oprește, nicio problemă, nu e un capăt de țară. Poate să se apuce și mai încolo, sunt fete care s-au apucat și la 30 de ani și joacă, sau care s-au lăsat și nu mai joacă.

**

Când a început fata mea fotbalul, am reînceput și eu să joc. Juca la Tinere Speranțe București, cu nea Marin. Îl ajutam cu antrenoratul și mai jucam cu fetele. Eu trăiam prin ea, vremea mea s-a dus, ziceam. Dar acum doi ani, când juca la Progresul București, în liga a III-a, s-a accidentat și, pentru că nu aveau portar de rezervă, a fost nevoie să joc eu.

M-am simțit în al nouălea cer. Mi-am adus aminte de tot și parcă a venit așa, un val peste mine. Cât n-am jucat, n-am simțit dorul. Doar atunci când m-am reapucat, m-am întrebat de ce m-am oprit. Dar vedeți, așa a fost. Eu sunt foarte hotărâtă, când am zis gata, nu mai există cale de întoarcere.

Am jucat un sezon întreg, pentru că ea a avut piciorul în gips, apoi mâna în gips. Anul ăsta, în ianuarie, am venit la Carmen București, în Liga a II-a. Ea jucătoare, eu ca antrenor cu portarii. Voluntar, că nu sunt bani pentru antrenorii cu portarii la fete. Dar ca să fiu alături de ea și să ajut echipa, dacă pot.

Mai joc, dar amator. De exemplu, acum plecăm la un turneu de sală la Reșița și acolo va trebui să joc, că nu avem alt portar. Mai facem meciuri amicale între veterane, avem o echipă la Călărași cu care jucăm. Iar în fiecare an, pe 1 ianuarie avem o întâlnire anuală cu fetele lui nea Marin. Ne sună pe toate: „Haideți la fotbal, că am terenul liber”.

Am tot căutat să refac echipa de la IMGB, am reușit să găsesc vreo opt fete, dintre care două mi-au spus că nu le lasă soții lor. Nici soțului meu nu-i place, dar a zis că atâta timp cât vede că vin acasă radiantă și binedispusă și liniștită, cum să nu fie bucuros. Așa l-am cunoscut, jucând fotbal la un grătar la pădure. Dar el când m-a luat știa că joc fotbal. I-am zis: „Mie să nu-mi interzici să joc fotbal, singurul lucru. Că joc acum sau mai târziu, n-are importanță”.

Suntem un grup de vreo 10-15 fete care ne întâlnim și jucăm. Numai de plăcere, nu există competiție de veterane. Abia există fotbal feminin, dar să mai existe și echipe de veterane. Și oricum, abia se uită tații fetelor la meciuri, dar să ne mai vadă și pe noi la 50 de ani jucând.

Nu știu de ce e perceput așa de rău fotbalul feminin. În primul rând, e un sport, indiferent ce sport faci. Că nici la box nu se uită mulți, nici la rugby. Handbalul mi se pare de 10 ori mai dur decât fotbalul. Fata mea a început cu handbalul (nu s-a adaptat din cauza înălțimii), dar am fost la meciuri de handbal de copii, de fete de 15-16 ani, unde am văzut niște accidentări horror. Și am zis că mai bine face fotbal.

Și gimnastica e de fete și-o fac și băieții, și-o fac bine. Este percepția asta, încă există mentalitatea asta cu femeia la cratiță, nu pe terenul de fotbal. Eu cred că e un pic și orgoliul bărbaților, nu e numai faptul că nu văd ei o femeie jucând. E vorba de orgoliul lor, că de ce o femeie să facă fotbal. Poate să facă enorm de multe lucruri pe care le fac bărbații, de ce n-ar face și fotbal? Dar încă suntem cu mentalitatea în anii ’90.

Le-aș spune fetelor de azi să facă fotbal, dacă asta vor, și să joace de plăcere. Să joace fotbal pentru ele, nu pentru spectatori sau pentru altcineva. Doar pentru ele. Iar părinților: să-și lase fetele să facă sport. Indiferent ce aleg, că aleg fotbal, rugby sau altceva, nu contează. Să facă sport, asta e cel mai important.

 

Fotografii: arhiva personală

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.