Balonul de aur și alte distincții de-o seamă: cum sunt celebrați supereroii sportivi și ce ne spune asta despre rolul sportului

În vara lui 2014, chiar dacă Argentina era învinsă în finală de Germania, Leo Messi primea titlul de cel mai bun jucător al turneului final din Brazilia. Trist și ușor stingher, Leo accepta premiul cu resemnare. Simțea, la fel ca mulți specialiști care urmăriseră Campionatul Mondial, că i se oferea un titlu de compensație. Știa că mulți alți jucători au fost la fel de buni ca el în cele patru săptămâni de concurs, unii poate chiar ceva mai în formă, iar gazetarii s-au grăbit să-i amintească că nu e un câștigător meritoriu.

Luni, când a fost numit din nou cel mai bun fotbalist din lume în 2015, Messi nu mai avea motive de supărare. Pentru micul și explozivul argentinian – jucătorul Barcelonei – este al cincilea Balon de Aur dintr-o carieră de zece ani de fotbalist profesionist. Nimeni nu o să te contrazică dacă spui că Messi e unul dintre cei mai buni fotbaliști din trecutul și prezentul jocului.

Dacă, însă, vei căuta să spui că-i chiar cel mai bun, atunci te vei trezi înghesuit într-o discuție aprinsă despre ce înseamnă a fi cel mai bun dintre cei mai buni. Se vor căuta criterii (numărul trofeelor obținute cu echipa de club și cu cea națională, suma golurilor și a paselor decisive), se va ridica tonul. Vei fi luat peste picior și vei faulta înapoi. Când e vorba de preferințe personale și apetitul pentru absolut – “domne’, e cel mai bun din lume!” – iubitorii de sport sunt neîntrecuți.

La fiecare început de an, federațiile sportive și forurile internaționale privesc peste umăr spre anul abia încheiat și caută să-și serbeze reprezentanții de seamă. Asta se petrece mai ales la sporturile de echipă, unde distincția individuală lasă loc pentru dezbatere. La handbal, de exemplu, Cristina Neagu e mare favorită să fie numită cea mai bună jucătoare din lume în anul 2015 (ar fi singura jucătoare din istorie care ar primi titlul de cea mai bună jucătoare pentru a doua oară în carieră; prima distincție a venit în 2010), dar în discuție mai intră și alte câteva jucătoare. La baschet, rugby, volei și altele sporturi de echipă se întâmplă la fel: câteva nume ajung pe lista scurtă, urmează dezbaterea bazată pe criteriile de departajare, votul și apoi ceremonia.

În schimb, la sporturile individuale e mai simplu: clasamentul finalului de an o să-ți spună foarte clar cine a fost mai în formă. Aici nu-i loc pentru tocmeală. Și totuși. La tenis, în fiecare an (și încă de mai multe ori pe an) se aprinde ca scânteia în fân discuția despre cel mai bun jucător din toate timpurile (GOAT, de la greatest of all time): este Serena Williams la fel de bună ca Steffi Graf, care a câștigat un titlu de Mare Șlem în plus? Nu cumva e chiar mai bună? Dar Federer – este elvețianul GOAT? În definitiv, nimeni nu a câștigat mai multe Grand Slamuri decât el. Dar Rafa Nadal l-a dominat mereu în jocurile directe și a câștigat mai multe titluri de Masters. Nu cumva Djokovic o să-i depășească pe amândoi? Parcă nimeni nu a dominat tenisul așa cum a făcut-o sârbul în 2015. Poate doar Roger, Rafa și alții înaintea lor.

E o discuție fără început și fără final. Fanii nu se mulțumesc să-l știe pe cel mai în formă, ar vrea să-l cunoască pe cel mai bun din toate timpurile. Eventual, pe categorii: cel mai bun serviciu din toate timpurile, cel mai tare forehand, cel mai tăiat slice, cel mai frumos rever cu o mână, voleu și serviciu-voleu, passing și passing din alergare. În orice caz, se discută despre “cel mai”, și chiar dacă nu le văd rostul, particip cu bucurie la dezbaterile acestea. Îmi lipsește entuziasmul descoperirii unui răspuns adecvat și nu sunt în stare să caut argumentele pentru care James sau Bryant ar fi mai buni sau mai răi decât Jordan, Messi mai slab sau mai puternic decât Maradona, Barcelona lui Guardiola mai grozavă sau mai puțin grozavă decât Barcelona lui Enrique. Însă chiar și fără miza răspunsului corect (câștigător), e un bun prilejul de-a recunoaște și celebra calitățile unor oameni înzestrați cu ceva special.

Atât de înzestrați încât cei mai mulți dintre noi nu suntem capabili de invidie, ci doar de admirație. Despre Messi s-a scris și zilele acestea la superlativ: un zeu sau poate chiar Dumnezeu, cum spunea Samuel Eto’o, fost coechipier cu Messi la Barcelona lui Guardiola. În orice caz, o minune a Domnului, așa cum crede Arda Turan, cel care se antrenează alături de Leo de câteva luni de zile.

“Chiar dacă cel mai probabil nu e om, e bine că Leo Messi crede despre sine că este, de fapt, om”, spunea, recent, Javier Mascherano, colegul lui Messi la Barcelona și naționala Argentinei.

Alții cred că Messi e pentru fotbal ce este Mozart pentru muzică, sau că nu e de aici, de pe pământ, și e făcut din alte materiale. Sau că Messi e Messi, nu poate fi încadrat altundeva, așa cum spunea, acum câțiva ani, Guardiola, care-i sfătuia pe ziariștii spanioli să nu mai scrie despre micul său geniu: “Nu trebuie să căutați să-l înțelegeți. Vă recomand doar să-l priviți jucând.”

Auzim chestiuni similare despre Roger Federer, la tenis, LeBron James sau Kobe Bryant, la baschet, despre Cristina Neagu, la handbal, dar și despre Sebastian Leob sau Ronnie O’Sullivan. Sunt oameni înzestrați cu ceva special. Un fel de hibrid între materialul clientului și voința de muncă (tot) a clientului. Nu e nimic rău în a-i sărbători pe oamenii aceștia, dar se cuvine să vorbim, măcar la periferie, despre celălalt rol al distincților individuale.

Sigur, marketingul e important, popularitatea eroilor conduce la popularitatea sportului lor, dar chiar și așa. Nimeni nu trebuie să-ți spună că Messi, Cristiano Ronaldo sau Neymar (remarcații lui 2015) sunt foarte buni. Nu-i cunoști la ceremonia Balonului de Aur, îi poți vedea săptămânal. În schimb, FIFA și alte foruri similare ar putea căuta și alt tip de eroi.

“Eroismul adevărat e remarcabil de sobru, concis, foarte puțin dramatic. Nu este vorba de a-i depăși pe alții cu orice preț, dar despre a-i servi pe alții cu orice preț.”

Sunt cuvintele lui Arthur Ashe, unul dintre eroii deghizați în oameni (aproape) obișnuiți. Ashe a fost primul jucător de tenis de culoare din America, un tip care și-a folosit celebritatea pentru a se pune la dispoziția unor cauze comune – mai precis, pentru a servi luptei pentru drepturile oamenilor de culoare.

Să premiezi sportivii pentru isprăvile lor eroice înseamnă să te înhami la o căutare mai grea și mai prăfuită, dar sportul poate face pasul ăsta. Îl poate face fără riscul să-și piardă modelele sportive, dar cu ocazia să descopere modele la nivel social. Micii fotbaliști vor vrea în continuare să fie ca Messi, deși astăzi le transmitem în primul rând că Leo are un talent ieșit din comun, că nu e de aici, pământean ca noi. Dar poate că mâine ar vrea să fie ca Arthur Ashe, încurajați să se risipească în câteva cauze pozitive.