Bani și bilete în Premier League: suporterul care a contribuit decisiv la prosperitatea fotbalului britanic se simte trădat

E minutul 77 pe Anfield şi Liverpool o conduce lejer pe Sunderland cu 2-0. Jucătorii lui Jurgen Klopp pasează relaxat mingea de-a lungul terenului şi, pentru moment, toată lumea pare bine-mersi. Ca dovadă, echipa primeşte în dar inconfundabilul „You’ll Never Walk Alone‟.

Dar apoi, brusc, ceva se întâmplă în tribune. Zgomotul de scaune pliante care se ridică înlocuieşte scandările suporterilor, iar miile de paşi care se îndreaptă spre ieşire răsună prin stadion, alături de un cântec diferit: „Enough is enough, you greedy bastards‟.

Destul. Aproape 10.000 de fani părăsesc stoic stadionul, iar chipurile lor arată și tristeţe, dar și o furie virtuoasă. Din celălalt colţ al stadionului, cei veniţi din Sunderland îi aplaudă, solidari cu cauza lor: preţurile biletelor.

Corporaţia americană care deţine Liverpool, Fenway Sports Group, anunţase înainte de meci planul de preţuri pentru sezonul viitor, care se va juca pe un Anfield renovat, adus la o capacitate de peste 59.000 de locuri. Cel mai scump bilet? 77 de lire, faţă de 59 în prezent. De acolo şi minutul fatidic din meciul cu Sunderland. Apropo de meciul cu Sunderland, echipa a contribuit şi ea, involuntar, la spiritul protestului. Din minutul 77 până la ultimul fluier, fără o bună parte a suporterilor, Liverpool a reuşit să fie egalată.

Cluburile şi asociaţiile de suporteri au ameninţat de mult timp că sunt pregătite pentru acţiuni drastice. Mișcarea suporterilor lui Liverpool a lovit însă ca un fulger şi a produs o reacţie în lanţ. A doua zi, Federaţia Suporterilor de Fotbal a propus consultări cu fanii tuturor cluburilor din Premier League pentru un boicot total al meciurilor din weekend-ul ăsta. Directorul lui Liverpool, Ian Ayer, a murmurat timid ceva despre câteva sute de bilete care costă 9 lire. Între sutele de mii puse la dispoziţie de-a lungul sezonului. Dar de data asta, scuzele şi explicaţiile n-au mai fost de ajuns.

La mijlocul săptămânii, Fenway Sports Group şi-a recunoscut greşeala, a renunţat la creşterea preţurilor cu până la 18 lire şi şi-a cerut scuze faţă de suporteri. Dezbaterea însă e departe de a fi încheiată.

Pe de o parte, avem suporterii reprezentaţi de diferitele asociaţii care militează pentru reducerea costului biletelor. O iniţiativă pe care o susţin, de exemplu, e introducerea unui preţ maxim pe bilet (20 de lire) pentru fanii care merg în deplasare. Pe de altă parte, avem Premier League şi cluburile în particular, care spun că preţurile reflectă calitatea produsului oferit şi că diferitele categorii de bilete permit şi celor cu un venit mai mic să ajungă la jocuri.

Situația nu e nouă și face parte dintr-o dezbatere mai largă, despre influenţa banilor în fotbal. Influxul monetar din Premier League afectează toate elementele sportului, schimbând raporturi şi structuri. Sunt mai multe aspecte care pot fi analizate separat (dar nu în izolare). A întreba dacă e drept ca suporterii să plătească mult pentru a-şi susţine echipa nu este același lucru cu a întreba dacă inflaţia financiară din fotbal afectează negativ sportul în general. Cele două întrebări sunt strâns legate, dar explozia monetară care are loc nu doar în Anglia nu presupune în mod implicit şi o creştere a preţurilor biletelor.

Că nu este totuna ne arată chiar Bayern München şi Bundesliga. Bayern e al patrulea cel mai bogat club de fotbal din lume, potrivit topului anual compus de Forbes, cu o valoare estimată la 2,34 miliarde de euro. Fireşte, bugetul se vede perfect în teren. Numai în vara trecută, Bayern a cheltuit peste 80 de miloane de euro pe transferuri, deci la nivel de Premier League.

Dar cel mai ieftin abonament pentru meciurile din campionat pe Allianz Arena costă 145 de euro. În primele patru ligi profesioniste din Anglia, nu există un echivalent. Cel mai ieftin abonament disponibil în Premier League costă peste 400 de euro şi este vândut de Stoke City. La Arsenal, pe de altă parte, acelaşi tip de abonament are un preţ de peste 1.400 de euro. Aici se poate împotmoli argumentul că preţurile din Premier League reflectă calitatea produsului. Asta în cazul în care nu există cineva care insistă că pe Britannia, stadionul lui Stoke, se joacă mai bine decât pe Allianz Arena. Sau pe stadionul Barcelonei, al lui Real Madrid, PSG ori Juventus.

Premier League clubs have £8bn reasons to cut ticket prices NOW | @Ian_Ladyman_DM https://t.co/HDtzlgO5Em pic.twitter.com/U6P4a3mwzZ

— MailOnline Sport (@MailSport) February 9, 2016

Apoi, suporterii britanici sunt conștienți că toate aceste sume vin în ciuda faptului că Premier League este de departe cea mai profitabilă ligă de fotbal din Europa, şi asta în primul rând datorită contractelor de televizare a meciurilor. La începutul acestui an, Sky şi BT Sports au semnat un acord cu Premier League în valoare de peste 5 miliarde de lire sterline, valabil pe 3 ani începând cu 2016. Este o creştere de 71% față de precedentul contract de televizare. Dacă punem la socoteală și banii primiţi pentru televizare în străinătate, suma creşte la peste 8 miliarde de lire. Aşadar, cea mai bogată ligă va deveni în curând cu mult mai bogată. Poate de-asta îi acuză suporterii pe conducătorii cluburilor de lăcomie.

Există deja şi exemple de reducere a preţurilor pentru bilete. Swansea City a răspuns campaniei de a impune un preţ maxim pentru meciurile din deplasare prin introducerea un bilet unic de 22 de lire. Însă per total, scăderea a fost neglijabilă sau inexistentă. Multe grupuri de suporteri argumentează că aceste reduceri ar trebui să fie proporţionale enormei creşteri în venit de care vor avea parte cluburile din Premier League. Oficialii ligii şi ai cluburilor răspund cu alte numere decât vor să audă fanii nemulţumiţi: în medie, 96% din locurile disponibile pe toate stadioanele din ligă sunt ocupate meci de meci, şi 40% din asistenţă are sub 34 de ani.

Răspunsul e menit să fie un knock-out pentru una dintre principalele acuze aduse de mulţi suporteri: că fotbalul este pe cale să piardă o nouă generaţie de fani. Ei spun că tinerii care să plătească în jur de 400 de euro pentru a vedea 16 meciuri pe Britannia Stadium sunt din ce în ce mai greu de găsit.

Mai mult, ritul maturităţii, atât de cunoscut în Regatul Unit, imaginea tatălui ducându-şi fiul pe stadion şi transmițându-i iubirea pentru echipa locală e pe cale de dispariţie, spun activiştii. Probabil e o exagerare. Nu e ca şi cum orice prim-plan dintr-un meci de Premier League arată numai bărbaţi de vârstă mijlocie şi mai sus. Dar problema la care fac referire cei nemulţumiţi propune și alt aspect, ceva mai dificil de cuantificat şi de respins. E important să vedem nu doar câţi sunt în tribune, ci şi cine este în tribune.

În fotbalul britanic şi în special în Premier League a avut loc o gentrificare în ultimii 25 de ani. Clasele economice de jos au fost (și sunt) înlocuite treptat de cele cu venituri mai mari, care devin dominante. Sună ca o teorie plicticoasă, dar în practică procesul descrie foarte bine schimbarea peisajului uman de pe stadion. Cei care au acces acolo fac parte în marea lor majoritate din clasa mijlocie sau mai sus.

Or, unii fani atrag atenția că fotbalul s-a născut ca fenomen global din clasa muncitoare industrială, în ciuda originilor sale în şcolile publice ale celor privilegiaţi. Primii spectatori care au privit un meci de pe marginea terenului au ajuns acolo după încheierea schimbului în fabrică sau în mină. Acest profil al fanului a dominat tribunele timp de decenii la rând, până relativ recent. Acum, cei care conduc protestul contra influenţei universale a banilor în fotbal sunt cei care se simt alienaţi de rolul pe care l-au jucat în istoria sportului şi în formarea conceptului de suporter.

Dincolo de trecerea într-o eră post-industrială, acest tip de fan pur şi simplu nu mai este prioritatea multor cluburi, în special a celor din Premier League. Probabil nici nu are cum să fie, din moment ce inflaţia preţurilor biletelor a crescut cu 1.000% din 1990 până în prezent, faţă de 77% în Regatul Unit în general. O creştere ca asta nu transmite cel mai încurajator mesaj celor care stau mai jos pe scara economică. Cel puţin nu atâta timp cât fotbalul se prezintă în continuare ca un sport care aparţine „poporului”.

De partea cealaltă, ca orice întreprindere care caută să obţină profit, Premier League este în primul rând interesată de sănătatea financiară: pentru contabilitate, noii fani sunt mult mai atractivi decât cei vechi.

Fanul secolului XXI nu mai vine din fabrică, el este mai degrabă un turist care plăteşte pentru un produs: experienţa unui meci în cea mai bună ligă din lume. El este flexibil cu timpul şi resursele pe care le are la dispoziţie. El investește în produsele scumpe ale clubului, poate și pentru că el – noul suporter – nu îşi mai susţine echipa săptămână de săptămână cântând în tribune. Acest fan este dispus să plătească mai mult pentru privilegiul de a susţine o echipă. Iar cuvântul acesta – privilegiu – nu este întâmplător: suporterii se plâng că susținerea echipei favorite a devenit, pe unele stadioane, un privilegiu. De aici și preţul tot mai mare al biletelor. Nu degeaba, până la protestul fanilor lui Liverpool, site-ul Fenway Sports Group vorbea despre „transformarea fanilor în clienţi‟.

Caracterizarea asta nu implică neapărat oprobriu moral. Discuţiile despre schimbarea tipologiei fanului sunt de multe ori dogmatice. Ele degenerează des în insistenţe asupra unui fel „corect” de a susţine echipa preferată, unde „corect” înseamnă pur şi simplu aşa cum era înainte. Se fac distincţii nejustificate între suporteri adevăraţi şi cei falşi, cu implicaţia că cei din urmă nu au ce căuta pe stadion.

Slaven Bilic speaks out as Premier League managers express fears over rising ticket prices https://t.co/8Fr1DTYW21 pic.twitter.com/wPXNz7goK3

— ITV Football (@itvfootball) February 12, 2016

Dar fotbalul nu există pentru un singur tip de fan, iar locurile din tribune nu trebuie să fie ocupate de un singur portret: ori costum, ori salopetă. Ambele categorii de fani sunt de acord cu treaba asta, numai că cei din urmă se tem că sunt pe cale să fie excluşi din activitatea prin care (de multe ori) se definesc. Ei spun că nu este moral ca cel care a contribuit decisiv la prosperitatea de care se bucură Premier League, şi fotbalul în general, să nu mai aibă loc acum pe stadion.

Popularitatea care stă la baza bogăţiei din Premier League nu se datorează exclusiv calităţii jocurilor şi a echipelor în sine. În schimb, fotbalul britanic a cultivat imaginea unei relaţii speciale între fani, comunitatea locală şi echipă. Imaginea este una a susţinerii reciproce necondiţionate, a clubului ca centru al raporturilor comunale dintre oameni. Acest tablou a dus la ideea că fotbalul e mai mult decât un simplu sport.

Transformarea ligii şi a cluburilor în afaceri prospere a slăbit relaţiile de genul acesta. Căutarea unui alt tip de fan a dus la neglijarea suporterilor tradiţionali şi a comunităţii. Însă pentru mulţi fani şi pentru publicul care priveşte de la distanţă, povestea acestei relaţii are încă mare valoare. Premier League ştie asta prea bine şi recunoaşte explicit valoarea poveştii. Mai mult, o exploatează. Într-un spot publicitar, Alan Shearer, fostul atacant de la Newcastle, vorbeşte despre tradiţia amintită mai sus: transmiterea inter-generaţională a iubirii pentru echipa locală şi creşterea unui nou suporter. (Fiindcă veni vorba de Newcastle, clubul a crescut preţul celui mai ieftin bilet de la 15 la 27 de lire în 2015.)

Există o pictură din 1923 a artistului englez L.S. Lowry. Se numeşte Going to the Match şi-ți arată mai mulți suporteri îndreptându-se împreună către tribunele unui stadion, pe fundalul industrial al fabricilor fumegânde. Deşi asemenea peisaje nu mai sunt actuale de ani buni, sentimentul de apartenență pe care pictura încearcă să îl transmită încă mai rezistă. Dar pentru câtă vreme?