Binele din sport: Alexandra și Andreea mânuiesc săbii la primul lor campionat național de scrimă. Asta le pregătește pentru încercările lor viitoare

În timp ce sportivii delegației române de scrimă au intrat în linie dreaptă cu pregătirile pentru Jocurile Olimpice de la Rio și trec prin ultimele antrenamente la poalele munților, minionii scrimei s-au adunat la sala bucureșteană din Floreasca între 27 iunie și 8 iulie, pentru Campionatul Național de Scrimă. Surorile Alexandra (10 ani) și Andreea Mitruș (7 ani) vor să înscrie tușele decisive care să le urce pe podium la prima lor participare la Naționale. Fetele s-au tot gândit dacă să participe sau nu, Alexandra nu voia să se facă de râs în fața atâtor copii dacă pierde, Andreea nu voia decât primul loc. Important este să încerce, până la urmă, le-a tot îndemnat mama lor, Ana, poate să ajungă să se confrunte cu cei din elită, chiar dacă nu termină cu o medalie în jurul gâtului.

Dacă pentru scrimerii seniori Europenele, Mondialele, JO pun presiune, pentru juniori primul Campionat Național reprezintă prima piatră de încercare din multele care-i așteaptă, fie că vor lua drumul performanței ori ba. Experiența campionatului le va face mai îndrăznețe, le va ajuta să treacă peste emoții în viață, în general, spunea Ana. Te ajută să-ți aduni toate forțele de om mic și să prestezi în fața unor străini care privesc de pe margine, totodată în fața unor adversare din alte colțuri ale țării. Te aduni, prinzi curaj, ajungi pe planșă în poziția de gardă și te pregătești de atac.

Până să ajungă să mânuiască săbiile în sala de scrimă a Clubului Dinamo, Andreea și Alexandra au trecut și prin alte sporturi, pentru că atât Anei cât și soțului ei, Cristi, li s-a părut că sportul trebuie să ocupe un loc important în viața fetelor și cu cât începi mai timpuriu o relație cu el, cu atât mai mult te transformă într-o persoană pregătită să apuce viața de guler. Andreea făcea balet pe la trei ani, însă Anei nu i-a plăcut, a considerat că rolul de bibelou cu rochiță roz nu i se potrivește și că ea n-ar avea multe de câștigat din asta. Fetele au făcut apoi înot, Anei i se pare unul dintre cele mai faine sporturi – dezvoltă armonios toți mușchii, pune totul în mișcare, însă i-a părut a fi mai mult activitate de vară.

Pe părinții Alexandrei și ai Andreei scrima i-a găsit întâmplător. Au cunoscut-o într-un cerc privat acum 3-4 ani pe Andreea Pelei (Doană după căsătorie), campioană națională la sabie în 2005, mai târziu pe podiumul europenelor și mondialelor cu echipa. Ana a fost pe loc cucerită de postura de sportivă a Andreei, de energia ei și de felul în care gândește, „e o luptătoare” și a început să afle mai multe despre scrimă. Ajungea acasă, le mai povestea fetelor despre ce face Andreea, le punea câte un clip pe youtube. „Era și perioada în care se dădeau multe reclame la TV cu scrima și asta ne-a prins bine”, spune Ana, „și când fetele au cunoscut-o pe Andreea, au plăcut-o și ele – asta a contat enorm, e foarte important să le placă de omul cu care urmează să petreacă o bună parte din timpul lor”. Andreea le-a luat pe fete la sală la Dinamo mai întâi ca să le arate ce se întâmplă, să-i observe pe ceilalți copii, să înțeleagă cu ce se mănâncă scrima. Cu tușe, riposte și fandări, asta era clar și fetele au fost vrăjite. 

La scurt timp după au și început antrenamentele, împreună, în aceeași grupă. La început, pentru Ana motivația era să le trimită pe fete să facă sport, nu trebuia să fie neapărat scrimă, însă treptat și-a dat seama că este un sport inteligent care nu poate fi comparat cu oricare altul. „Poate cu șahul la nivel strategic”. Făcuse și ea un an scrimă când era copil, însă nu apucase să pună mâna pe sabie, pentru că se făcea multă teorie. Aruncându-și acum fiicele pe planșele scrimei, a învățat să citească arbitrii și deciziile lor. „Dar totul se întâmplă atât de repede, parada, riposta, nu le descifrez încă pe toate.”

Până la urmă, nu trebuie să înțeleagă 100% ce se întâmplă la antrenamente sau la concursuri. E de ajuns că învață ele, că antrenorii sunt acolo, pentru orice situație. Ana și Cristi au învățat să stea cuminți pe bancă la competiții. Știu că nu le fac bine distragerile fetelor, „și oricum noi mai mult le încurcăm”. Ana păstrează distanța, nu pune presiune asupra lor, „că dacă mă emoționez, clar le influențez”. Se abține de la țipete sau indicații și e mândră că fetele sunt acolo cu antrenorii și-și văd de treaba lor, uită că au părinți în spate. Fusese unul dintre scopurile principale pentru care-și dorise ca ele să practice un sport – să învețe să se descurce singure, să capete independență. Cristi, în schimb, mai avea un pic și ateriza pe planșă, lângă ele la Riposta, concurs internațional la care a strigat, le-a încurajat și a trăit intens fiecare clipă. Ana l-a invitat să ia loc lângă ea, liniștit, cum i-au sfătuit și antrenorii. Vin apoi și momentele dificile în care fetele luptă, luptă, câștigă și la un moment dat, cad, sunt învinse rapid, fără să-și dea seama. Atunci explozia de emoții își face loc pe planșă, „plâng de mama focului, nu știu ele să gestioneze emoții la vârsta asta”. Dar  antrenorii sunt acolo, coechiperii la fel. „E impresionant să vezi cum se duelează și la sfârșit își dau mâna și sunt din nou colegi și prieteni și se încurajează între ei.”

De când cu pregătirile pentru Naționale, fetele au început să facă antrenamente separate. Alexandra vine dimineața, se antrenează cu copii mai mari ca ea, iar ei îi place nespus că are cu cine se lupta, copii mai puternici, care se antrenează de mai mulți ani și pe care vrea să-i prindă din urmă. Andreea se antrenează după-amiaza, la categoria ei. Ana le-a observat de mult timp și tipologiile fetelor. „Una e talentată, alta e muncitoare”. Cea mică, Andreea, este de departe, cea muncitoare. „Dacă o pui să facă abdomene, face și nu se oprește până nu i se cere”, spune Ana, „dar trebuie să-i explici clar ce vrei de la ea”.

Alexandra a fost dintotdeauna cea talentată, „îi ies lucrurile, pur și simplu, nu se chinuie foarte tare”, spunea Ana, „și nu prea-i place să i se spună ce să facă”. La un concurs a luat locul 3 „fix pe talent” și mama ei a avertizat-o că nu va ajunge foarte departe doar pe spatele talentului și că cei muncitori o vor ajunge din urmă. A văzut cu ochii ei, când mezina Andreea care nu avusese rezultate mai deloc, a început să ia locul 3, apoi 2, „acum vorbește doar de primul loc la Naționale”. Alexandra a început să deschidă ochii, să-și dea seama că ar trebui să și muncească, pentru că altfel va stagna. „La Riposta s-a descurcat extraordinar, i-a ajuns din urmă pe colegii ei care făceau de 4-5 ani scrimă și s-a văzut că muncise mai mult”. Bulgăroaica din fața ei a oprit-o să ajungă pe podium însă și asta n-a făcut altceva decât s-o îndârjească mai tare pentru Naționale. „I-a apăsat niște butoane ascunse și acum o văd cu ambiție mare. De fapt, pe amândouă.”

Nu e ușor să ai doi copii de vârste diferite pe care-i duci la sport, spunea Ana, nici cu programul, nici cu stările de spirit ale amândurora. Într-o zi, una nu are chef să meargă la antrenament, într-alta Alexandra vine și spune că nu merge la Naționale că nu vrea să se facă de râs în fața tuturor sau că a fost praf la sală. Ana și Cristi se luptă și ei cu propriile stări de comoditate, dar nu cedează. Le explică fetelor cât e de important să fie constante în antrenamente pentru rezultate, pentru că atunci când au lipsit s-a simțit în prestațiile lor. Ana îi spune Alexandrei o dată în plus că cel mai important e să ajungi să te lupți cu cei din elită momentan, nu neapărat să faci parte din ea. „Dacă ajungi în fața lor, măcar știi că te confrunți cu cei mai buni și să ajungi acolo înseamnă ceva. Bați tot până acolo”. Antrenoarea le spune și ea cum nu contează sala cel mai mult și cum poți avea antrenamente proaste înainte de concurs și acolo să-ți iasă totul bine. „Până o lăsăm la antrenori”, spune Ana, „noi suntem însă și psihologi și consilieri.”

Anei îi place mult la antrenamentele fetelor și faptul că nu există presiunea performanțelor la vârstele lor, abia de la 13-14 ani vine asta. Momentan se cunosc, se împrietenesc, se încurajează și se obișnuiesc cu sabia și cu concursurile. Nu știe dacă fetele vor face performanță, și-ar dori asta pentru ele pentru că „se vede că sunt implicate”, dar decizia este a lor și nu crede în rezultate cu forța. Alexandra trece clasa a cincea și nu se știe ce pretenții vor fi de la ea, va învăța după-amiaza, dar e un semn bun că și-a făcut ea singură un plan. Va merge dimineața la antrenamente, apoi la școală și seara își va face temele.   

Clar este că scrima le-a prins bine fetelor pe toate planurile, inclusiv în cel școlar. „Încercam s-o conving pe Alexandra să se înscrie la concursurile din școală, la română, mate, olimpiade etc. și am avut mari dificultăți”, spunea Ana, „dar sabia i-a dat cumva curaj să meargă și acolo, să scape de emoții”. Sportul le-a învățat pe amândouă cum „să se arunce în situații în care se pune presiune”. Părinții nu pot fi decât bucuroși, mai ales că imediat va bate la ușă Capacitatea (pentru Alexandra), apoi vin și alte examene în viața, pe care nici n-ai cum să le prevezi. „Acum șase luni, Andreea n-ar fi plecat de lângă mine, nici să vină Apocalipsa, apoi a început ușor, ușor să meargă singură și acum, când e cu antrenorii, nici nu mă bagă în seamă”. Platfusul Andreei s-a corectat după toți pașii din scrimă, postura se apropie de cea a Andreei și mușchii lucrează cu toții, inclusiv creierul, fetele au parte exact de autonomia pe care părinții o așteptau din partea sportului.

Pe cât e de importantă autonomia, pe atât contează și apartenența de grup. Scrima, e în sinea lui, un sport individualist, însă încurajările toate vin din partea unei echipe. La închegarea apartenenței are un aport mare și costumul alb pe care fetele îl îmbracă de fiecare dată. „Ele au un rol important când îmbracă costumele, reprezintă ceva, pe cineva și contează enorm”. Fetele au folosit echipamentul sălii la început, „e costisitor sportul, în general, nu doar scrima – asta apropo de ce nu fac copiii sport -, dar încet, încet le-am cumpărat și noi bucățele”. Le-au luat câte o mănușă pentru dreapta cu care țin sabia și atacă, apoi le-au luat săbiile, „că sunt ca stiloul, e a ta, îți formezi mâna pe ea”, apoi au venit măștile, „aici chiar e de igienă, au fost cazuri de iritații și să transpiri în masca folosită de mai mulți nu e tocmai bine, dacă e treabă serioasă merită investiția”. Costumul vine încă de la sală, jampierele din Decathlon. „Sportul oferă o anumită disciplină și un anumit echilibru pe care nu-l poți oferi în familie, oricât de dedicat ai fi”, spunea Ana. „Oricât de legați am fi și de povestea cu parenting-ul și le oferim ce știm noi că e mai bine, n-avem cum să oferim spiritul de echipă și partea de luptă. E din alt film.”  

„Facem lucruri pentru care nu ne pregătește nimeni. Când cumperi o mașină de spălat, primești instrucțiuni în 14 limbi străine, când ți se naște copilul, nu primești nimic. Ești cu el în brațe și trebuie să te descurci.”

Ana-Maria Mitruș activează în domeniul ONG de peste 15 ani, momentan coordonează partea financiară a asociației Tineri pentru Tineri. De asemenea, are o asociație proprie și scrie pe site-ul meseriadeparinte.ro, pe care promovează modele și pe care găsiți și o pagină dedicată sportului.

*

Alexandrei îi ținem pumnii astăzi, la proba individuală de sabie dedicată categoriei ei. Mâine, în ultima zi a Naționalelor, îi urăm baftă surorii ei mai mici, Andreea, la aceeași armă.