„Boxul a fost ieșirea mea din depresie.” Crescută între Italia, România și Marea Britanie, Alexandra Petcu și-a descoperit drumul prin box. Acum visează la Jocurile Olimpice

Andreea Giuclea 11 mai 2020

Când o întrebi pe Alexandra Petcu, o româncă de 18 ani care studiază, învață și boxează în Londra, cum a început boxul, îți spune întâi câte kilograme avea înainte și cum a ajutat-o să slăbească, să iasă din depresia cauzată de plecarea din țară de la 14 ani, și cum i-a dat motivație să continue. Pentru că vrea să ne arate că sportul poate fi o cale de-a ieși din situații dificile.

Copilăria a petrecut-o mai mult în Italia, unde familia ei s-a mutat când avea un an jumătate și a locuit opt ani, unde tatăl ei lucra pentru întreținerea bărcilor de lux, iar mama ca bucătar. Nu ține minte multe detalii – persoane, locuri, câteva amintiri și cam atât.  Întoarsă în țară la opt ani, a încercat handbalul, pentru că și mama ei jucase câțiva ani de performanță. I-a plăcut, dar n-a simțit că poate realiza prea multe în Năvodari. „În România, sportul feminin nu prea este susținut. Și unde trăiam eu, în Năvodari, aveam o echipă, mergeam la antrenamente și nu se ocupau de noi, ne lăsau să dăm câteva pase, mai mult se ocupau de băieți, nu concuram așa mult.”

La 14 ani, s-a mutat din nou, de data asta în Londra. Întâi a plecat tatăl ei, cu un an înainte. Muncea câte două luni, venea o lună acasă, și mereu le zicea ce mișto e în Anglia. „Știți cum e, când ești plecat o dată, ai mereu senzația aia că România nu-ți oferă suficiente.”

Ambii ei părinți lucrau ca bucătari în Năvodari, dar n-au vrut să rămână în fast-food-uri sau la kebab, spune Alexandra. „Au vrut să progreseze și s-au gândit că dacă mergem în străinătate este o oportunitate pentru mine să învăț engleza, pentru ei să progreseze cu locul de muncă, să ne adaptăm unui stil nou de viață.”

Mama ei a plecat cu câteva săptămâni înaintea ei, să-și găsească de lucru, să se acomodeze, să pregăteacă casa pentru venirea Alexandrei. În săptămânile alea, cât Alexandra a locuit cu o mătușă, a pus mult în greutate, chiar dacă nu prea mânca. „Era pe sistem nervos. A fost foarte grea perioada aia pentru mine.”

Nu i-a fost mai ușor nici după ce-a ajuns în Londra, în apropiere de Crăciun. „Când pleci din România, îți rupi legătura cu prieteni, îți iei adio într-un fel sau altul, și te simți așa, singur, lumea începe să uite de tine.” Trei luni, până a început școala, a stat acasă, încercând să învețe engleza uitându-se la filme. „Vă dați seama, părinții mei la muncă, acasă singură trei luni, n-a fost o experiență foarte plăcută.” După ce-a început școala și a învățat limba, și-a făcut prieteni și a fost diferit.

Dar cel mai mult a ajutat-o boxul.

Își dorise mereu să facă un sport de contact, dar mama ei n-a fost de acord. „Știți cum e la noi în România, ce să facă fetele acolo?”, spune râzând la telefon, din apartamentul londonez unde e în izolare cu părinții ei. „Mama mereu mă mințea că îți rupe nasul la prima ședință, și m-am cam speriat.”

La 16 ani, și-a zis că e suficient de mare încât să nu-i mai pese ce crede mama și a intrat într-o sală de box din cartierul Edmonton. A simțit scânteia pe care n-o simțise la handbal și, după prima sesiune, a știut că va continua. „Ok, aici e unde trebuie să fiu”, și-a zis. „Boxul e complet diferit de celelalte sporturi. Îți dă așa o senzație, un fel de adrenalină.”

A fost sportul care i s-a potrivit cel mai bine. „Dintotdeauna am fost mai puternică și mama mereu spunea, de când eram la grădiniță: să nu dai în nimeni, că dacă dai o să-i lovești și o să-i doară. Și am trăit cu principiul ăsta că eu mereu am fost puternică și să nu intru în bătăi, pentru că știu că voi câștiga.”

A fost și sportul care a ajutat-o să slăbească. De la 108 de kilograme, a ajuns la 75. „De când eram mică, am avut probleme cu greutatea, că n-am fost niciodată un copil slab. Mereu am fost mai plinuță, și intrasem în depresie. A fost foarte grea pentru mine perioada respectivă, și boxul a fost ieșirea mea din toate, din depresie, din toate stările alea.”

„Asta te întărește și te creează ca boxer”

La început, mama a crezut că o să-i treacă după două-trei luni. Dar Alexandra venea acasă cu ochii vineți, cu vânătăi, cu nasul rupt, și nu renunța. „Parcă mă atrăgea mai mult și mai mult. Și a zis: Hmm, Alexandra chiar nu se lasă.”

Nu renunța pentru că îi plăcea chiar și să primească lovituri. „E o chestie ciudată, dar din punctul meu de vedere, ca să poți să fii un boxer bun, trebuie să știi să iei un pumn, pentru că nu întotdeauna o să dai, trebuie să și primești. Și mai ales la început, la primul meu club făceam sparring numai cu bărbați. Vă dați seama, intervine uneori frustrarea, egoul, te lovesc mai tare, începi să plângi. Am plâns de câteva ori la început. Dar asta te întărește și te creează ca boxer și din punctul meu de vedere trebuie să ai vânătăi, nasul rupt, ochii umflați, șamd, ca să știi dacă chiar vrei cu adevărat să continui sau nu.”

Alexandra nu vrea doar să continue, ci să ajungă la Jocurile Olimpice din 2024. Apoi să treacă la profesioniști.

De un an, boxează pentru Islington Boxing Club, un club mixt din nordul Londrei care are una din cele mai mari echipe de fete din Marea Britanie. A așteptat mai mult de un an pentru prima luptă, pentru că nu găsea o adversară de vârsta și categoria ei, atunci de 81 de kilograme. „Dacă ești în categoria Youth, nu ai voie să boxezi cu cineva care are cu 12 luni mai mult sau mai puțin decât tine, chiar dacă are aceeași greutate. Să găsești pe cineva la 17-18 ani care are 81 kilograme și vrea să boxeze, fată, este destul de greu.”

Când s-a mutat la noul club, după alte câteva luni de așteptare, antrenorii i-au spus că trebuie să coboare la 75 de kilograme. „Am slăbit, am ajuns la 75, și atunci mi-au găsit luptă.”

A câștigat în prima rundă. A câștigat și a doua luptă. La final de 2019, a câștigat două turnee la categoria ei, Under-75, Youth Class C division: National Association of Boys & Girls Clubs Boxing Championships și Women’s Winter Box Cup. În februarie anul acesta, a câștigat o nouă medalie de aur la Golden Girls Box Cup, în Suedia, primul ei turneu ca senioară. „Clubul simte că acesta e doar începutul pentru Alex”, spunea într-un interviu local Reggie Hagland, managerul clubului Islington.

„Acasă” e un sentiment

Alexandra știe că drumul până la Jocurile Olimpice e lung și că sunt mulți pași de urmat. Dar crede că se poate califica. Nu știe încă dacă ar vrea să concureze pentru Marea Britanie sau pentru România, dacă ar putea alege. În Anglia, boxul feminin e mai dezvoltat și ar găsi mai ușor adversare de antrenamente. În plus, crede că ar primi mai multă apreciere. „Singura chestie care mă atrage mai mult spre Marea Britanie este faptul că varietatea de femei și de boxeri e mai mare decât în România. Și tind să cred că ai fi mai cunoscut în UK. Nu în sensul neapărat de cunoscut, dar că ar aprecia lumea mai mult efortul pe care-l pui, ce faci pentru țară, decât ar fi pentru România.” Dacă în UK boxul feminin a evoluat mult, în România crede că sportivii, mai ales sportivele, nu sunt apreciate.

Se simte însă legată încă de România. „Până la urma urmei, tot româncă sunt, chiar dacă am început boxul aici și m-am acomodat și am evoluat aici și am învățat traiul lor. Dar când aud imnul României, e tot imnul României, știți ce zic?”.

Știe însă și că, dacă ar fi rămas, viața ei ar fi fost diferită. „Nu cred că m-aș fi maturizat atât de mult cât m-am maturizat în Anglia.” Pe lângă antrenamente, unde merge de luni până sâmbătă, înainte de pandemie lucra trei zile pe săptămână ca barista într-un bar din centrul Londrei, iar în rest era la școală. Studiază sports science, după ce-a încercat un curs de professional chef, gândindu-se că ar putea continua tradiția familiei. „După primul an, mi-am dat seama că nu este de mine, am renunțat și m-am înscris la cursul pe care-l fac acum.”

Dacă rămânea în România, crede că nu s-ar fi apucat nici de box. Vara trecută a fost trei săptămâni în vacanță la Năvodari și a căutat un club să se antreneze. După o sesiune în care a auzit înjurături și țipete, și-a zis: „Vai, doamne, dacă antrenamentele sunt așa în România, n-am ce să caut aici.”

De antrenamente îi e cel mai dor de când stă în casă. De sala pe două etaje, cu două ringuri jos și unul sus, cu pereții plini de poze cu sportivi care au câștigat campionate naționale, unde în curând o să fie și o poză cu ea, de gălăgia din fundal, deși antrenorul e strict și le spune să fie focusați pe box, să nu-și distragă atenția vorbind în pauzele de odihnă. I-e dor de fete, mai ales că „sunt o grămadă, e ca un fel de echipă, cu toate că e un sport individual, ne susținem.” Îi lipsește cel mai mult „senzația aia după ce faci sparring și știi c-ai făcut bine și ești fericit. E așa o senzație de răsplată.”

Acum se antrenează acasă, între cursurile online de la școală. Uneori în camera ei, unde ridică patul, să aibă loc, alteori la sacul de box pe care l-a agățat pe hol. Iar alteori își roagă părinții să-i țină mănușile în care ea să exerseze combinații și să-și lucreze tehnica. „Toată lumea, mama, tata, câte o rundă de fiecare, după care schimbă. După zic: Au, mă doare mâna; au, mă doare cotul. După mai dai doi pumni în sac, cade sacul din perete.”

În prima săptămână, i-a fost greu să-și găsească motivația. „Nu ești acompaniat de colegii tăi, nu este aceeași atmosferă. Ai mei nu prea știu să facă pads.”

Dar față de perioada în care a stat în casă când a ajuns în Londra, la 14 ani, acum se simte mult mai optimistă. „Acum mă antrenez, am diferite hobbyuri, diferite pasiuni, diferite chestii cu care-mi petrec timpul, nu sunt depresivă.”

Asta și pentru că înțeles mai bine ce înseamnă acasă pentru ea. „Cred că acasă este un sentiment, nu-i necesar un loc. Cu toate că atunci când spun acasă, încă mă gândesc la România. Încă nu consider Londra acasă. Dar tind să cred că e un sentiment pe care îl ai când ajungi acasă, nu casa respectivă sau locul respectiv, locul natal.”

 

Foto: arhiva personală, England Boxing, Islington Boxing Club

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.