Când corpul spune nu. Larisa Iordache: „Am încercat și am sperat până în ultima clipă pentru această finala olimpică. Din păcate, iar, drumul meu este împietrit”

Andreea Giuclea 3 august 2021

Dacă ar fi fost o poveste cu final fericit, Ariake Gymnastic Center din Tokyo trebuia să fie locul unei izbăviri pentru Larisa Iordache. Un loc care să șteargă ghinioanele din ultimii ani, accidentările, operațiile, concursurile la care nu și-a putut împlini potențialul; sau măcar să le ofere un sens.

Istoriile care s-au scris acolo în zilele anterioare finalei la bârnă păreau să dea speranțe. După trei operații de ligamente, Rebecca Andrade a devenit prima gimnastă din Brazilia care urcă pe podiumul olimpic, cucerind aur la sărituri și argint la individual compus. După trei ediții olimpice în care n-a reușit să urce pe podium și cinci operații, italianca Vanessa Ferrari a câștigat ieri, la a patra participare și la 30 de ani, argintul la sol.

O medalie la Tokyo – sau măcar șansa de a concura și de a arăta că, într-o zi bună, e printre cele mai bune din lume – ar fi fost un final meritat de poveste pentru cea mai bună gimnastă a României din ultimii ani.

Larisa Iordache a luptat mult să ajungă din nou la Jocurile Olimpice. Cu propriile limite, cu o carieră plină de accidentări, venite parcă în cele mai nepotrivite momente, mereu înaintea concursurilor mari, unde putea să strălucească; cu regretul de-a fi doar rezervă la Rio, cu două operații nereușite la tendonul ahilian și trei ani de pauză; cu dubii și piedici interioare, când Jocurile s-au amânat și i-au dat un imbold să revină în sală, cu o criză renală apărută în ziua concursului de calificare, care a trimis-o direct la spital – însă doar după ce a strâns din dinți și s-a agățat de ultimul bilet spre Tokyo. Peste toate, cu pierderea mamei, cea care i-a ghidat mereu pașii în gimnastică, cu o lună înainte de Jocuri.

„Am vrut să o fac pentru mine. Pentru mine si pentru ființa care m-a împins pe drumul acesta, care din păcate nu mai este lânga mine și nu mai pot obține un cuvânt de încurajare de la ea.”

Dar oricâte povești minunate ne spune zi de zi, sportul nu e un basm care se încheie mereu cum îți dorești. Uneori poți să faci tot ce ține de tine, să strângi din dinți oricât de mult, să treci peste oricâte dureri și suferințe, fizice și sufletești, să îți dorești, și să nu fie suficient. Și trebuie să găsești un mod de-a te împăca cu asta.

„Nu vom înțelege niciodată de ce drumul pe care ni-l alegem este atât de dur cu noi în unele momente când ai nevoie să te lase să mergi liniștit spre ce vrei tu să faci”, a scris Larisa pe rețelele sociale imediat după retragerea din finală. „Am încercat și am sperat până în ultima clipă pentru această finala olimpică. Din păcate, iar, drumul meu este împietrit. Durerea asta de la gleznă pe care o simt este peste limita mea de suportabilitate ca om.”

Larisa și-a demonstrat de multe ori că își poate îmblânzi corpul prin autocontrol mental, că poate suferi oricât pentru ce-și dorește. Iar felul cum a obținut calificarea, cum s-a pregătit într-o perioadă atât de grea, cum s-a antrenat chiar și după entorsa din calificări, sperând până în ultimul moment că va putea concura, arată încă o dată cât de mult și-a dorit să poată urca azi pe bârnă.

Dar entorsa metatarsiană suferită la glezna stângă în calificări (survenită pe o osteoartrită mai veche) s-a dovedit a fi durerea peste care nu poate trece. E un picior care i-a dat bătăi de cap și în trecut. „În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, unde am luat bronzul pe echipe, am concurat cu fascia ruptă și cu călcâiul fracturat la piciorul stâng; nu puteam să merg de durere, călcam pe o parte a piciorului, dar i-am spus asistentei să mă strângă, să nu mai simt nimic. M-a legat atât de bine, încât după ce am facut Tsukahara dubla, mi-au dat lacrimile de fericire că n-am simțit așa multă durere.”

Corpul ține scorul, iar după 20 de ani într-un sport atât de chinuitor pentru corp cum e gimnastica, el are ultimul cuvânt. Cum ne-a amintit, tot la Tokyo, Simone Biles: oricât de superumani ar părea uneori sportivii pe care-i admirăm, sunt doar oameni care-și testează limitele spre care își pot împinge corpurile și mințile, dar nu le pot duce la infinit.

Nu e finalul de poveste pe care și l-a dorit – și pe care și l-ar fi dorit toți fanii gimnasticii pentru gimnasta de 25 de ani – dar poate că povestea ei nu a ajuns încă la final. Poate și inspirată de exemplele celorlalte gimnaste, care și-au găsit până la urmă încheierea dorită, Larisa pare hotărâtă să continue:

„Este greu, greu. Pentru că de data asta chiar am crezut ca o să fie bine totul. Însa drumul nu se oprește aici cu această șansa nefructificată. Momentan pun puțină pauză și o iau de la capăt când o să fiu pregatită să reiau totul din punct de vedere psihic cât si fizic.”

În finala din care Larisa a lipsit, a urcat pe prima treaptă a podiumului Chenchen Guan, din China (16 ani), cu un punctaj de 14.633, urmată de compatrioata ei, Xijing Tang (18 ani), cu un punctaj de 14.233, și de americanca Simone Biles, notată cu 14.000 în singura finală în care a concurat.

 

Foto: Cristi Nistor/COSR

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.