Obiceiuri curioase, oameni buni și lucruri lipsă: poloul te cucerește de la prima întâlnire. De-ar ieși mai des din casă

Antrenorul George Georgescu azvârlea una câte una căștile albe în Bazinul Olimpic din Brașov și le lăsa să plutească până la băieții lui de la Dinamo, în timp ce trenurile se întrezăreau venind spre gara din Brașov prin geamurile din spatele lor.

Se pregăteau pentru meciul care deschidea Cupa României la polo într-o joi după-masă, împotriva echipei Poli Cluj. Băieții exersau, pe rând, șuturi la poarta apărată de Marius Țic, iar în tribune, cineva șoptea unor curioși că „vineri e Steaua – Dinamo, nu azi”. Cu două minute înainte de începutul partidei, cei 13 poloiști ai lui Georgescu s-au adunat într-un cerc în fața porții și s-au agățat unii de umerii altora: „Hai, hai – 1, 2, 3 și! DI-NA-MO”, au strigat în cor și s-au scufundat împreună câteva secunde.

Cele două echipe s-au aliniat în fața porților, arbitrul a venit la jumătatea bazinului și a întins mingea deasupra apei. Apoi, cum s-a auzit fluierul de start, băieții au înotat spre centrul bazinului ca și cum ar fi fost ultima lor lungime de bazin. Când au ajuns la doi metri distanță de arbitru, acesta a aruncat mingea în apă și dinamoviștii au început atacul – 30 de secunde pe ceas, spre poarta clujenilor. O puștoaică din tribună l-a întrebat nedumerită pe băiatul de vreo 14 ani de lângă ea „de ce înoată pe spate echipa atacată?” „Ca să-i vadă mai bine pe atacanți.”

George Georgescu țipa la băieții lui încă din primele minute. Aliniat lângă echipă, e probabil cel mai scund dintre ei, însă plămânii nu-l lasă la nevoie. În bazin e gălăgie, trebuie să ridice tonul ca să fie auzit; în după-amiaza aceea a fost cel mai coleric antrenor de pe margine. În antiteză, Kádár Kálmán, antrenorul campioanei CSM Digi Oradea a fost calmul întruchipat, la fel și Andrei Iosep, antrenorul Stelei, căruia i se mai ivea din când în când tatuajul cu cercurile olimpice de pe brațul stâng, când gesticula către arbitri.

Vocea lui Georgescu se auzea până în ultimul rând din tribună. „Ioaneee, ce faci Ioaneee?”, „Castoree! Ia-o, e a ta!”, „Haaai! Atacăăă!” și veșnicul „hai înapooooi”, când echipa adversă ataca și băieții îi veneau în ajutor portarului Țic. Gesticula în toate felurile: ba către poloiști, ba către arbitrii care o dată pe minut comiteau câte o nedreptate pentru ai lui. Apoi se arunca greu în scaunul de plastic de lângă poartă, dar n-apuca să se așeze bine, că sărea înapoi ca de pe ace. Abia ieșit el însuși din rolul de jucător – a devenit antrenorul lui Dinamo în toamna anului trecut – probabil că încă se acomodează cu postura de antrenor.

Era prima zi când vedeam polo pe viu și Georgescu mă făcea să-mi pese de fiecare fault, de fiecare bară; aveam impresia că e antrenorul dinamoviștilor de cel puțin zece ani. În momentele critice de atac cerea time-out, își aduna băieții pe marginea bazinului și vorbea în surdină, explicând tactici pe mini-tabela lor. Jucătorii se uitau în sus către el, ca niște copii vinovați, atârnați de marginea bazinului. Chiar dacă băieții lui îi conduceau lejer pe clujeni, Georgescu nu se manifesta la golurile lor. Câte-o palmă pe spate celor care intrau în apă, câte un low-five cu cei care ieșeau, câte-un „foarte bine, asta vreau, deci se poate”, dar băieții știau că întotdeauna se poate mai bine.

După patru reprize a câte opt minute și multe fluierături ale arbitrilor (pe care nu le-am înțeles 100%), dinamoviștii au bătut detașat cu 17 la 1. Vocea lui Georgescu nu se mai auzea. Doar un plici, plici agale al brațelor poloiștilor, care se întorceau obosiți pe uscat și se ascundeau în halatele lor roșii.

*

Știam și eu, ca alți cunoscuți de-ai mei, că poloul este sportul în care băieții sunt haioși prin căscuțele lor à la bebeluși și că au numele sau stema echipei pe slip. Mai știam că sunt aleși să pozeze în calendare, pentru că au corpurile armonioase ale oamenilor care fac, de ani de zile, două antrenamente pe zi. În apă trebuie să înoate în permanență, pentru că n-au voie să atingă fundul bazinului, trebuie să sară la atac sau la apărare, să lupte corp la corp, să mânuiască și să paseze mingi, să distingă ce se întâmplă prin toată spuma pe care-o creează în jurul lor. Dincolo de căștile simpatice și de tatuajele prin care atrag atenția la ieșirea din bazin, băieții muncesc mult și mă fac să cred că poloul de apă este unul dintre cele mai dificile sporturi pe care le-am văzut de aproape.

Nu știam dacă să fiu atentă la mingea pe care unul dintre băieți o împingea între brațe în timp ce înota, la cei doi din colț care se faultau sau la cei din celălalt colț (care se faultau și ei), la arbitri, la decibelii din plămânii lui Georgescu, sau la copilul de lângă mine care întreba de ce se mută echipele dintr-o poartă-ntr-alta. După primele două reprize, echipele se mută una în casa celeilalte și așa începe un schimb de gardă lent, în halate, pe podiumul îngust de lângă apă, fără prea mult contact vizual. Mai prinzi câte-un rânjet, câte-o palmă pe fund și restul e tăcere.

Pe marginea bazinului erau mereu sticle cu apă pregătite pentru jucători, în tribune copii care aspiră să fie ca ei, adolescenți care-și dădeau check-in de la bazin, iubitele și soțiile unora dintre jucători, care le zâmbeau, le făceau cu mâna și-i urmăreau până la final. În mișcare erau mereu juniorii care fac polo în același bazin olimpic și care, printre altele, puneau și scoteau culoare, aranjau porți, anunțau că tabela de scor nu merge.

*

În poloul românesc, pe lângă tabele, sunt lucruri mai importante care nu merg (încă). Generațiile sunt în curs de schimbare, și unii oameni sunt supărați în legătură cu schimbul ăsta. Unii pentru că sârbul Dejan Stanojevic, antrenorul lotului național convoacă mulți tineri și-i lasă acasă pe jucătorii experimentați; alții nu înțeleg planul său pe zece ani de îmbunătățire a echipei și nu găsesc atâta răbdare pentru închegarea echipei.

Jucătorii de 19-20 ani de astăzi vor fi experimentații de peste patru ani, dar trebuie să le dăm un vot de încredere și să lucrăm cu ei, spune Stanojevic. Cu o gândire nemțească, el vrea mai mult antrenament pentru lotul național, vrea câteva luni înainte de competițiile importante, cum se întâmplă în Serbia, nu două săptămâni în care nu au timp să digere mare lucru.

După locul 10 obținut în Campionatul European de la Belgrad, câștigat de sârbi, echipa noastră merge în turul preolimpic de la Trieste, unde se va confrunta în Grupa A cu echipele Ungariei, Canadei, Rusiei, Franţei şi Slovaciei. Primele patru din clasament vor merge mai departe la Jocurile Olimpice de la Rio. Între timp, Stanojevic face vizite pe la cluburi, ca să vadă cum abordează fiecare antrenor sportul, să observe jucători și să aleagă posibili noi membri pentru lot.

Una dintre cele mai importante schimbări despre care povestea Stanojevic în tribuna Bazinului Olimpic din Brașov este privitul înainte. El crede că noi, românii, ne cramponăm în trecut, vorbim despre performanțele noastre la polo de acum 10-20 ani, devenim nostalgici și ne gândim la marii poloiști care au fost, când ar trebui să ne concentrăm pe viitor, pe generațiile care vin și care au nevoie să evolueze.

Una dintre evoluții vine cu pași repezi – în mai 2016 au loc în Baku calificările pentru Campionatul European de juniori U19, unde echipa noastră, pregătită de Edward Andrei, va juca în Grupa D, împotriva poloiștilor din Azerbaidjan, Moldova și Elveția.

Sârbul care conduce lotul național al României de doi ani și care a cucerit 35 de medalii cu reprezentativele de juniori și seniori ale Serbiei în ultimii 11 ani, vorbește despre schimbări pe toate planurile: educație sportivă de la vârste mici, program de antrenament alert, echipa tehnică a lotului mărită, mai mulți sportivi români selecționați („altfel de ce-i antrenăm?”), acoperire media a sportului.

*

La finala Cupei, disputată duminică între Oradea și Steaua, câștigată de Oradea, tribunele erau pe jumătate ocupate de jucători ai celorlalte echipe, câțiva părinți, bunici și nepoței, doi-trei fotografi și reporteri. Au fost și meciuri la care a bătut vântul printre scaune, jocuri la care cei patru-cinci membri ai galeriilor Stelei și Rapidului au încercat să ridice moralul cu sloganuri generice precum „Rapid, Rapid, luptă dacă ne iubești”. Atmosfera era liniștită, familistă, bună de observat și de explicat reguli nepoților.

Introducerea în lumea poloului a fost unul dintre scopurile Cupei, motiv pentru care intrarea a fost liberă, însă vorbim despre Brașov, un oraș fără tradiție în polo, în care autobuzul 20, care duce în Poiana Brașov a fost, în același week-end, plin ochi de schiori.

Totodată, Sala Sporturilor, de lângă Bazinul Olimpic a fost învăluită în sunete de tobe, în fluierături și cântece dedicate echipei feminine de baschet a Brașovului, Olimpia CSU, care a luptat în finală împotriva fetelor de la Sfântul Gheorghe. Tribunele au fost pline, suporterii au jubilat la fiecare coș înscris de fete. „Olimpia CSU Braşov a realizat în acest weekend cea mai mare performanţă din istoria clubului – a jucat finala Cupei României la baschet feminin. Din păcate, fetele noastre s-au mulţumit cu „argintul”, după ce au pierdut în faţa celor de la Sepsi Sf. Gheorghe.” (mytex.com)

Poate în câțiva ani, brașovenii vor susține și poloul cum susțin baschetul şi poate ar ajuta dacă evenimente sportive importante n-ar mai fi suprapuse. Pe lângă noutatea poloului, în aceleași tribune de lângă bazin s-au iscat discuții în jurul echipei Sportul Studențesc, fost SS București, devenit SS Corona, care se antrenează la bazinul Floreasca din București, dar meciurile de gazde, cum au fost și în această cupă, sunt jucate în Bazinul Olimpic din Brașov.

Slipurile poloiștilor pe care citeam „Sportul Studențesc Corona” au contrazis și ele tricourile negre ale antrenorilor pe care scria „Sportul Studențesc București”. „Păi ce, domn’le, Brașovul nu e în stare să-și facă echipă proprie?”, comentau doi domni, „trebuie să vină ăștia de la București?”. Într-un amalgam de probleme apărute din lipsa unor finanțatori stabili și a unui bazin doar al lor, echipa trece prin schimbările ei și are nevoie de timpii ei pentru dezmeticiri.

*

Sunt multe confuzii în polo. Jucători vin, pleacă, renunță, sunt luați de echipe din afară. În bazin, e greu să vezi imediat cine pe cine a faultat pe sub apă și aud pe cineva strigând din tribună „băă, n-ai văzut, băăă, că l-a mușcat de umăr? Pfoai de capul vostru de arbitri”.

Confuzii când nu-mi dau seama la cine e mingea și brusc țâșnește din mâna unui jucător. Confuzii când nu înțeleg de ce număr șase jucători în loc de șapte într-o echipă. Atunci brusc, țîîîșt iese al șaptelea om la suprafață, după o scurtă scufundare de reculegere. Confuzii când jucătorii fac câțiva pași agale pe marginea bazinului și dispar în apă brusc, precum bănuții valoroși băgați într-o pușculiță, într-o permanentă rotire, după cum consideră antrenorul.

Am trăit odată cu echipele fiecare minge primită în piept sau în cap de portar și fiecare moment în care o echipă reușea să oprească atacul, înainte să ajungă la portar. La polo am observat (la aplauze) că mai apreciată este apărarea decât atacul. Dacă ești încolțit și ai reușit totuși să scapi cu poarta goală la finalul celor 30 de secunde, ceva bine ai făcut, ca centru, ca portar, ca echipă. Am văzut și zecile de bare care pot fi date într-o partidă. Apoi, sunt golurile care „se întâmplă”. Portarul a apărat, echipa jubilează, dar mingea se strecoară prin lateralul lui. Atunci poloiștii pleacă iar la război și fac slalom printre batalioanele acvatice.

Pe mine m-a atins poloul. La propriu. Stropi de apă cu boltă pe mine și pe cameramani, pentru că băieții n-au stat o clipă degeaba. A fost un întreg spectacol de fiecare dată când unul dintre ei s-a pregătit să șuteze: mai întâi balansa mingea de două-trei ori cu brațul ridicat, ca și cum ar vrea să o arunce-n poartă, dar de fapt urma o pasă către unul dintre colegi și tot așa se întâmpla de patru-cinci ori înaintea șutului efectiv, timp în care portarul și echipa adversă rămân, ca și spectatorul, într-o tensiune continuă.

În apă, băieții care poartă căști haioase sunt cei mai serioși.