Cealaltă Națională: cu 4 milioane de români, Diaspora poate deveni principalul bazin de talente al României. Boloca și Rațiu sunt deschizătorii de drumuri
Ciprian Rus 20 septembrie 2022Un nume a sărit imediat în ochi când selecționerul Edward Iordănescu a făcut publică lista jucătorilor din străinătate vizați pentru dubla cu României cu Finlanda și Bosnia-Herțegovina. Născut în Italia, Daniel Boloca nu a locuit și nu a jucat în România până la cei 23 de ani ai săi, așa că era firesc ca jucătorul lui Frosinone (Serie B) să atragă atenția presei și a fanilor Naționalei.
Daniel Boloca nu e primul fotbalist „tricolor” care nu s-a născut în România. Numai în epoca recentă avem cazul lui Max Nicu – născut în ’82, în Germania, din părinți români și naturalizat, ulterior, în premieră la noi, pentru a putea juca sub comanda lui Victor Pițurcă, în 2009; sau cazul foarte recent al lui Mario Camora, căpitanul portughez al CFR-ului, naturalizat și el, după ce și-a desfășurat cea mai mare parte a carierei sportive în țara noastră.
Dacă, însă, cazurile Nicu și Camora pot fi considerate excepții în istoria Naționalei, cazul lui Daniel Boloca are toate șansele să devină unul paradigmatic. La fel ca Andrei Rațiu, colegul său de selecție, născut, însă, în România înainte să plece cu părinții în Spania, Daniel Boloca este unul dintre „copiii diasporei” românești, una tot mai consistentă după valurile succesive de emigrație de după 1990 și, mai ales, de după 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană și – implicit – liberalizarea accesului la muncă în Occident.
În ultimii 30 de ani, între 1990 și 2020, din România au plecat în jur de 3 milioane de persoane. Practic, în fiecare zi au plecat definitiv din țara noastră cel puţin 275 persoane, în medie o persoană la fiecare cinci minute! Astăzi, diaspora românească în lume numără aproape 4 milioane de oameni. Din cinci români, patru trăiesc în ţară, iar unul în străinătate. Iar un milion dintre aceștia trăiesc în Italia: Daniel Boloca, cel mai nou dintre „tricolori”, este unul dintre ei: „one in a million”.
*
Născut la Chieri, la numai 10 kilometri de Torino, Daniel s-a format la celebra academie de fotbal a lui Juventus, într-un mediu extrem de competitiv, departe de metehnele sau de suspiciunile de intervenționism din fotbalul nostru. Dacă, până la 23 de ani – luând-o de la zero în 2016, când s-a despărțit de Juve și era la un pas să ajungă la Viitorul lui Gică Hagi – Daniel și-a croit un drum până la ocupanta locului 3 din Serie B, Frosinone, și, de aici, la naționala României, avem toate motivele să credem că a făcut-o pe merite proprii, fără presiuni la emisiuni TV și fără jocuri de culise ale impresarilor.
La fel ca Andrei Rațiu (Huesca, în Segunda Division), crescut la academia lui Villareal, și Daniel Boloca a ajuns în fotbalul mare „the hard way”. Denis Alibec (care a jucat la academia lui Inter Milano) și alți internaționali români de la U21 sau de la Naționala mare au trecut prin academii importante din Europa la vârsta adolescenței. E un trend tot mai dezvoltat în ultimii ani. Dar Rațiu și Boloca au învățat chiar ABC-ul fotbalului în academiile din Occident. În măsura în care una dintre cauzele declinului fotbalului nostru o reprezintă calitatea slabă a educației la nivelul celor mai mici dintre copii, sunt acum șanse ca Andrei, Daniel și ceilalți copii de emigranți români din Spania, Italia, Anglia, Belgia sau Germania să fi crescut fără acest handicap.
Și ne putem aștepta ca tot mai mulți astfel de copii din diaspora să ajungă la un nivel care să recomande selecționarea lor la nivelul echipelor reprezentative ale României.
„Numai în 2019, în Italia au fost înregistrați aproape 12.000 de nou-născuţi cu cetăţenie română, la care se adaugă copiii italieni născuţi din cupluri mixte italo-române, în total peste 16.00o de nou-născuţi cu cel puţin un părinte român. La începutul anului 2020, numărul minorilor români era de peste 250.000, iar numărul elevilor români înscriși la școlile italiene era și el în creștere: peste 150.000!”, îmi spunea, într-o întâlnire recentă de la Roma, cercetătorul italian Antonio Ricci, unul dintre coautorii volumului „Rădăcini la jumătate. 30 de ani de imigrație românească în Italia”, scris alături de Miruna Căjvăneanu și Benedetto Coccia. Din 250.000 de copii crescuți, majoritatea, la standardele – inclusiv fotbalistice – ale uneia dintre cele mai dezvoltate țări din UE, probabilitatea ca destul de mulți alți tineri să-i calce pe urme lui Daniel Boloca este cât se poate de mare.
De altfel, cu 4 milioane de „locuitori”, diaspora românească e de dimensiunea – ba chiar mai mare – multor țări care ne dau bătăi de cap în ultimii ani la fotbal. Dacă țări cu două-trei milioane de locuitori pot face o echipă națională competitivă, de ce n-ar putea face și diaspora noastră? Avem deja un fundaș și un mijlocaș, iar generația de copii născută după 2007, după cel mai mare val migrator, nu are decât maximum 15 ani în momentul de față.
*
Situația României nu e inedită: țări care au avut valuri migratorii consistente înaintea României cunosc deja fenomenul. Turcii, care au migrat spre Occident înainte de 1990, au dat numeroase nume importante în fotbalul german. O parte a ales să joace pentru Germania, altă parte a preferat să joace pentru țara-mamă, Turcia. Similar cu cazul Boloca este cel al binecunoscutului fotbalist Ivan Rakitic, născut în Elveția, dar care a preferat să reprezinte Croația la nivel de primă-reprezentativă.
Cât de valoros este valul de „copii ai diasporei” o știm deja din tenis: Bianca Andreescu și Emma Raducanu sunt deja câștigătoare de Grand Slam. E doar o chestiune de timp până când și fotbalul va da un astfel de nume. Întrebarea e dacă el se va afla deja în circuitul naționalei României sau va fi revendicat de țara în care s-a format ca jucător. Dincolo de opțiunile personale, discuția este una care trece dincolo de capacitatea de scouting internațional a Federației Române de Fotbal.
Crescut și educat în Italia, Daniel are, la fel ca Andrei, probleme în a vorbi cursiv limba română. „Pentru a-și menține identitatea, 1,2 milioane de persoane au nevoie de mai mult ajutor din partea autorităților române. Acest sprijin este foarte slab. Românii sunt prea mulți. S-au făcut demersuri instituționale pentru predarea limbii române în școli. Ceva s-a făcut, dar e dificil pentru părinți să-și ajute copiii să mențină limba română. La școală se face prea puțin”, îmi spunea jurnalista Miruna Căjvăneanu, care locuiește la Roma de mai mulți ani și e foarte bine conectată la viața diasporei românești din Italia.
„Pe de altă parte, sunt români care urmăresc televiziunile de acasă, copii care urmăresc influenceri din România, cu ei se identifică. Băieții de 25-35 de ani, care au venit aici pe la 10 ani, se îmbracă identic cu italienii, dar vin la sărbătorile românești, mănâncă mâncare românească, iar dacă vin umoriști români în turneu, merg la eveniment. Poți auzi manele de la un tip care arată ca un italian. Sunt influenceri italieni de origine română, care au zeci de mii de urmăritori”, îmi explica Miruna.
„Dar, cu toate acestea, e un risc de asimilare la a doua generație – culturile nu sunt atât de diferite, iar copiii obosesc să mai găsească diferențele. E un meci care se joacă acum sub aspect identitar. Acum sunt italo-români. Cât își vor menține identitatea românească? Vedem că au cele mai bune intenții în direcția asta, dar sunt și contingențe care nu o permit. Ai un val romenofob, te ascunzi, ai un părinte care lucrează 18 ore pe zi, cine să te învețe limba, parohia? Poate nu ajunge”, crede cercetătorul Antonio Ricci.
– Antonio, când vom vedea un român în Naționala Italiei?, l-am întrebat, la început de mai, pe cercetătătorul italian, mare fan al Romei.
– În foarte puțin timp, poate în trei-patru ani. Avem deja gimnaste românce campioane în Italia, avem șahiste românce care reprezintă Italia…
*
Meciul pe talente România – Italia, Spania – România sau Germania – România e abia la început. Până una-alta, Daniel Boloca a ales România. „E un vis devenit realitate pentru mine. Sunt foarte fericit atât pentru mine, cât și pentru părinții mei”, declara Daniel presei italiene, înainte să vină la Națională.
Chiar dacă unele „vârfuri” cu origini românești, precum Karim Adeyemi (Germania), vor alege țările în care au crescut, diaspora noastră este suficient de mare ca să ne ofere numeroase valori fotbalistice în anii ce vin. Vor aduce cu ei ambiția emigrantului care a răzbit în străinătate și bucuria de a-i face mândri pe ai lor, emigranții greu încercați care au sacrificat totul pentru a le oferi o viață mai bună. Ține de noi să îi descoperim și ține de noi să ni-i apropiem. Și să-i facem să se simtă acasă pe stadioanele noastre, unde , știm bine, compasiunea nu-i „peste tot acasă”.
*
