Cealaltă victorie: fotbalul ține 45 de copii în băncile școlii, unde caută curajul să meargă înainte, să fie și mai buni. Funcționează

Un om al străzii stătea, într-o după-amiază de-nceput de octombrie, pe o bancă din spatele gurii de metrou de la Republica. Purta un pulover roșu și pantaloni de trening, fuma dintr-o țigară, avea un pet de bere lângă piciorul stâng și vorbea singur. În fața lui, sub un copac, se adăposteau de o ploaie măruntă vreo 15 băieți de generală îmbrăcați sport, unii cu pantaloni scurți, cu jambiere și cu adidași cu crampoane. Se pregăteau să urce într-un autocar spre Centrul Național de Fotbal de la Mogoșoaia, unde echipa națională de fotbal a României îi invitase la un antrenament deschis. Bărbatul în pulover roșu s-a uitat spre Cristi Preda, unul dintre cei doi antrenori, care îi număra pe băieți, și i-a spus zâmbind într-un colț că el n-a mers la școală niciodată. „Nu m-au dat părinții.” „Spune-le și copiilor asta”, i-a răspuns Cristi, „să stea în școală.”

Băieții strânși sub copac fac parte din proiectul „Școala Socială Sportivă de Fotbal Real Madrid”, o inițiativă a Fundației Real Madrid, posibilă în România prin colaborarea cu Fundația Dezvoltarea Popoarelor (FDP), începută la sfârșitul anului 2011. La rândul ei, FDP a început colaborarea cu Primăria Sectorului 3, care i-a ajutat cu alegerea copiilor din trei școli bucureștene. Cele nouă valori după care se ghidează fundația spaniolă, care schimbă și viața copiilor din București, sunt: egalitate, autonomie, spirit de echipă, motivație, responsabilitate, respect de sine, toleranță, respect și fairplay. „Viața copiilor se schimbă începând de la modul în care lucrezi cu ei, de la valorile astea care nu aduc neapărat performanță, dar le deschid un alt drum”, spunea Ania Nedelcu, președinta FDP. Prietenos, făcându-i pe copii să zâmbească, le explică, pe rând, că a fi bun nu înseamnă că „după tine se mișcă universul”, ci că și tu poți întinde o mână dacă-l vezi pe altul la nevoie. Copiii au început să-și schimbe atitudinea și la școală, și-n afara ei. Dacă un copil avea la începutul anului școlar calificativul insuficient la purtare, în al doilea semestru, după ce a fost selectat în program, a avut foarte bine. „Nu știu ce le faceți acolo, doamnă”, îi spunea Aniei una dintre profesoare, „dar a învățat să se comporte foarte bine.” Fotbalul își depășește aici rolul de sport și devine motivația care-i ține pe copii în bănci, conștiincioși. E un refugiu unde fac parte dintr-o comunitate, dar, ca să aibă dreptul la ea, ei trebuie să rămână în școală. Copiii provin din cele mai sărace familii. Unele sunt monoparentale, altele sunt formate din șapte-opt membri care locuiesc înghesuiți în camere îmbâcsite, de câțiva metri pătrați. Unii dintre părinți sunt alcoolici, majoritatea și-au bătut copiii cel puțin o dată. Toți copiii au fost în pragul abandonului școlar.

Prin proiect au fost aleși 45 copii între 7 și 14 ani care nu mai aveau nicio șansă dacă nu intervenea cineva. Copiii din cele trei școli se reunesc pentru antrenamente în două săli puse la dispoziție de Primărie: cea a școlii „Mexic” și una în Trapezului (ambele în Pantelimon). Sunt împărțiți în două grupe, cei din clasele I-IV vin la antrenamente după-amiaza, cei din V-VIII dimineața. Marea victorie a echipei a fost că anul trecut nu a abandonat niciunul dintre copii școala și au avut un singur corijent. Trei dintre ei au absolvit, unul a luat capacitatea cu 8,97. Pe lângă antrenamente, FDP oferă și meditații copiilor. Eleve la Colegiile Naționale Sf. Sava și Gh. Lazăr fac meditații cu copiii după ore, iar săptămânal, tinerii participă și la ședințe cu psihologul, individuale sau de grup. Există în echipă și un consilier ocupațional care le spune familiilor cât e de important pentru copii să rămână în program și îi ajută pe părinți să-și găsească locuri de muncă. „Ni s-a părut important ca dacă schimbăm viața copiilor, să-i punem și pe părinți în context”, spune Ania. Pentru cele mai vulnerabile familii din proiect, FDP strânge constant fonduri și produse. Acum sunt în proces de recrutare a altor câtorva copii, fac vizite în casele familiilor recomandate de Primărie, vorbesc cu părinții copiilor, urmând să-i selecteze pe cei care vor începe în noiembrie antrenamentele. Pe lângă antrenamente și meditații, copiii vizitează locuri din care să înțeleagă că dacă sunt serioși, dacă învață și muncesc, pot face ceva mai bun din viața lor.    

Printre vizitele importante s-a numărat și întâlnirea pe care au avut-o, la început de octombrie, cu fotbaliștii echipei naționale. „E foarte important pentru ei să aibă modele”, spune Cristi, „pentru că dacă stai să asculți poveștile fiecăruia, te îngrozești.” Copiii mai fuseseră la meciuri de fotbal. Anul trecut au văzut finala Cupei României dintre CFR Cluj și Dinamo. Andrei, care are 12 ani și e în proiect de doi ani, și Alex, fratele lui mai mic cu doi ani (în proiect de anul trecut), sunt dinamoviști convinși; când au văzut că Dinamo pierde, parcă venise sfârșitul lumii pentru ei.

După ce-au coborât din spatele autocarului, s-au încolonat spre tribunele din Mogoșoaia și s-au așezat pe două dintre scaunele albastre. Pe un rând mai sus, în spatele lor, stătea „garda veche a grupului”, the cool kids: sunt de la început în proiect, printre ei și Bobi, un băiat care venise deja echipat cu adidași de fotbal, jampiere și pantaloni scurți, albaștri, parcă pregătit să iasă pe teren lângă jucătorii mari. Au venit la Mogoșoaia doar să-i vadă, să-i susțină, să-i aplaude împreună cu alte sute de copii de la cluburi din tot Bucureștiul care ocupă tribunele. Andrei și Alex erau amândoi fericiți că se întâlnesc pentru prima oară cu naționala, la primul lor antrenament înainte de meciurile cu Armenia de pe 8 octombrie și cu Kazahstan de pe 11 octombrie, din preliminariile Campionatului Mondial din 2018.

Alex purta un tricou negru pe care scria cu un verde aprins „The best never rest”, Andrei făcea ochii roată după dinamovistul lui preferat, Dorin Rotariu. Între timp, a dat cu privirea de camerele de la televiziunile care filmau ccâțiva copii mai jos. Și-ar fi dorit să ajungă și la el reporterii, să le spună că se bucură foarte tare să fie acolo și să strige „Forța Dinamo!” I se pare anormal să ții cu orice altă echipă, „că Dinamo e cea mai tare”. Andrei vrea să devină fotbalist, crede că „ăsta e visul oricărui băiat care e aici”, cum spune el zâmbind.

Când au intrat fotbaliștii pe teren, în tribune a fost o explozie de bucurie. Andrei, Alex și ceilalți fani înfocați s-au ridicat brusc în picioare și au început să fluture tare steagurile pe care le primiseră de la voluntarii Federației Române de Fotbal. Aveau obrajii pictați în tricolor și strigau la unison „Ro-mâniii-a, Roo-mâniii-a, ole, ole, ole!” Când băieții au început să-și facă turele de teren, a început strigarea individuală de nume, pe rând. Keșerü. Stanciu. Popa. Desigur, Stanciu, Stanciu. Andrei ținea mâna stângă pe umărul fratelui mai mic și striga cu pumnul drept în aer „Tă-tă-ru-șa-nu!” Îmi povestea cum am mai bătut și noi, cum am mai și luat bătaie de la alții de-a lungul timpului, apoi de egalitatea cu Muntenegru, din prima etapă a premilimariilor. Îl întreb cine e antrenorul și arată spre cel din dreapta de tot, care stătea calm, cu mâinile-n sân, și-i urmărea pe jucători. „E Daum”, spune Andrei. Și de unde vine Daum? „Din Anglia”. M-a contrazis de câteva ori când i-am spus că e din Germania, dar într-un final m-a crezut.

*

Toate antrenamentele de la Școala Socială de Fotbal Madrid se desfășoară sub formă de jocuri din care copiii să învețe ceva. La un antrenament, povestește Cristi, trebuia să denumească toate planetele sistemului solar, începând de la Soare. Prima oară au spus cinci, apoi au ajuns la șase. „Dacă insistăm, la un moment dat le vor ști pe toate.” Există și meciuri între copii la sfârșitul întâlnirilor, elevii primesc pe rând banderola de căpitan (e oferită ca premiu celor mai cuminți), însă performanța nu se numără printre obiectivele Fundației Madrid. Primează educația, să înțeleagă că dacă stau pe băncile școlii, pot ajunge și ei departe, ca jucătorii naționalei, spre exemplu.

Copiii își doresc să fie ca Tătărușanu și li se pare fascinant antrenamentul separat pentru portari. Anul trecut au vizitat o brutărie și au fost fermecați de procesul de facere a pâinii – li se părea că să fii brutar e cea mai tare meserie din lume. Contează să înțeleagă că nu doar bătăile sau înjurăturile sunt calea de ieșire, sau, mai bine spus, trebuie să-și facă un drum al lor de pe acum ca să nu ajungă în situația în care să realizeze că au nevoie de o cale de ieșire. Indiferent dacă ești brutar sau fotbalist, trebuie să muncești ca să te descurci în viață, să fii independent.

Ce-și doresc cei de la FDP cel mai mult este să aibă un spațiu al lor în care copiii să poată veni înainte sau după școală și antrenamente, un fel de centru de zi în care să poată lucra mai mult cu ei, pentru că acum depind de sălile puse la dispoziție de Primărie, în care se desfășoară oricum și alte antrenamente. „Iar eu îmi doresc ca-n cinci ani să fim în toate sectoarele, pentru că sunt copii care în viața lor n-au zâmbit și care la început veneau plângând la antrenamente”, spune Ania. „Acum, fiecare știe că atâta vreme cât e pe drumul lui, cu dorința de a face ceva mai mult decât ce a primit în familie să facă, va avea o șansă în viață;  îi ajută să vadă mai mult decât primesc acasă în fiecare zi.”

*

La finalul antrenamentului, sutele de copii au dat năvală la cele trei mese din stânga tribunelor, ca să primească autografe de la tricolori. Unii băieți de la Școala Madrid erau pregătiți cu foi dictando rupte din caiet, alții erau pierduți și se uitau la antrenori lung. Nu înțelegeau unde trebuie să meargă pentru semnături, pe ce să le ia și oricum erau prea mici de înălțime ca să vadă ceva. Cristi le-a adus mini-postere cu toată echipa (puse pe mese pentru toți copiii) și i-a încurajat să-și aleagă o coadă la care să stea. Fiecare jucător era înconjurat de un roi de copii, care mai de care să facă poze, și devenise totul un fel de vânătoare de recompense. Andrei se uita pe afiș victorios. „Am luat de la Stanciu, am luat de la Filip, de la Keșeru.” L-a zărit pe Tătărușanu înghesuit și el și s-a băgat printre copii. „Trebuie să vă descurcați”, le spunea Cristi și celor mai timizi. „Vă băgați la o coadă, stați acolo.” Andrei s-a întors a doua oară și mai victorios, mai completase din semnături și făcuse poze cu aproape toți fotbaliștii. Mi-a arătat uimit ce înalt e Pantilimon și a plecat iar la vânătoare. În spatele lui, un alt copil venea încet și i-a arătat lui Cristi hanoracul semnat de Keșeru. Anul trecut nu îndrăznea să scoată un cuvânt la antrenament, acum se descurcă și obține autografe.                

În aceeași serie urmează un alt articol despre oamenii care fac posibil proiectul Școala Socială de Fotbal Madrid și despre obstacolele sau greutățile pe care le-au întâmpinat