„Cei care își doresc medalii, riscă.” La 35 de ani, Marian Drăgulescu s-a întors în gimnastică pentru aurul olimpic, singurul care îi lipsește

Andreea Giuclea 19 iulie 2016

Liniștea de vară din curtea complexului olimpic Lia Manoliu e întreruptă de lovituri scurte de palme. E primul semn că s-a terminat antrenamentul lotului masculin de gimnastică, felul cum băieții își scutură palmele lovindu-le unele de altele, ca să scape de pudra de cretă rămasă pe degete. În pantaloni scurți, tricouri sau maieuri și șlapi, gimnaștii ies din sală și parcurg grăbiți cei câțiva pași care îi despart de Hotel Sport, unde sunt cazați sportivii în pregătire și unde îi așteaptă masa de prânz.

Marian Drăgulescu se oprește întâi la un interviu, apoi se duce la masă, după care revine pentru încă unul. Cască în timp ce povestește cum corpul de 35 de ani nu mai reacționează precum cel de 20, cum îl dor mușchi și încheieturi pe care nici nu știa că le are, cum a învățat să aibă mai multă răbdare și să facă mai multă pregătire fizică. Dar cum niciun sacrificiu nu e prea mare pentru visul unui aur olimpic, singura medalie care îi lipsește dintr-o carieră de 28 de ani.

Aurul olimpic e motivul pentru care Drăgulescu, de opt ori campion mondial, s-a întors în gimnastică anul trecut, la 34 de ani. E motivul pentru care stă din nou în cantonament și face două antrenamente pe zi și motivul pentru care încearcă să inventeze o nouă săritură.

8

S-a retras ultima oară în 2012, dezamăgit că n-a prins Jocurile de la Londra pentru că antrenorii lotului masculin de atunci au considerat că nu era complet refăcut după o accidentare. Și atunci revenise după o pauză, special pentru Jocurile Olimpice, ca și acum. A început să antreneze, s-a odihnit, și-a limpezit gândurile și chiar i s-a făcut dor de gimnastică. N-a făcut niciun antrenament, nici măcar de menținere. „Au fost doi ani de pauză totală, de odihnă și relaxare psihică”, spune acum, pe o bancă umbrită din fața sălii de gimnastică, după un antrenament care a durat cu 40 de minute mai mult decât era plănuit.

La finalul lui 2014, a început să se gândească la o nouă revenire. Se simțea bine, nu mai avea probleme de sănătate, și Jocurile Olimpice de la Rio păreau mult mai aproape decât îi păruseră în 2012. Așa că s-a întors în cantonamentul lotului olimpic de la Lia Manoliu, acolo unde a început gimnastica, la șapte ani.

A crescut în apropiere de Bulevardul Basarabia și spune că atunci când a intrat prima oară în sala de gimnastică, după o selecție la școală, a fost dragoste la prima vedere. Făcea deja karate, dar nu-i plăcea atmosfera strictă, unde nu avea voie să vorbească, să zâmbească sau să se joace; în plus, făcea mult dn Balta Albă până în Ghencea, iar antrenamentele erau mai mereu seara, când ceilalți copii erau la joacă. Așa că atunci când a descoperit sala cu bureți, trambuline, plase elastice și aparate pe care să le escaladeze, i s-a părut că a nimerit într-un tărâm al aventurii, într-un loc imens de joacă pentru copii.

După doi-trei ani, lucrurile au devenit serioase, iar exercițiile tot mai grele: antrenamente epuizante, elemente dificile, aparate de care se temea – ca bara, care i se părea prea înaltă, sau calul cu mânere. „Există o etapă, când înveți înșurubările la sol sau dublusalturile, destul de grea, în care te lovești de multe ori, până ajungi să stăpânești elementul din punct de vedere tehnic.”

De la 14 ani, când a fost selectat în lotul de juniori, s-a mutat la Timișoara și a început antrenamentele de două ori pe zi, așa cum face și acum.

„Sportul de performanță e greu, trebuie să-l faci zilnic, de două ori pe zi. Mai ales că eu doi ani am stat pe bară, au venit sportivi tineri, puternici, lucrurile n-au stat în loc.”

Provocarea, pentru Drăgulescu, a fost dublă: să revină la forma dinainte de pauză și apoi să încerce să adauge valoare, ca să poată concura cu cei mai buni. Și-a dat repede seama că nu poate menține același ritm ca în tinerețe. Deși mintea știa ce avea de făcut, corpul n-o mai asculta. „În mintea mea lucrurile sunt foarte ușoare și simple. Gândesc și am aceeași imaginație, pot să creez, să-mi alcătuiesc exerciții la fel ca la 20 de ani. Mintea a rămas foarte ageră, tânără, doritoare de a învăța lucruri noi, de performanță și de a câștiga medalii, mai ales pe cea de aur, care ar închide cercul.”

Râzând, enumeră durerile noi pe care le-a descoperit: genunchiul care se umflă și se blochează o dată la una-două săptămâni, căruia trebuie să-i pună gheață ca să revină, cele de la încheieturi sau la spate. A mai avut probleme cu spatele, de la accidentări, dar acum e diferit, simte că vin de la uzură.

Așa că încearcă să fie mai atent la ce-i spune corpul și lucrează mai mult cu el: se încălzește mai bine, face mai mult stretching înainte de antrenamente și mult mai multă pregătire fizică. Cel mai mult lucrează gleznele, genunchii și musculatura picioarelor, ca să-i susțină exercițiile la sol și sărituri, „unde sunt eu bun”.

Sunt aparate care l-au atras de mic și la care a adunat de-a lungul carierei cele mai multe medalii: un argint și-un bronz olimpic, opt aururi mondiale și șapte europene, alte cinci de argint. „Sunt aparate care-ți oferă ceva adrenalină și mă atrage asta, simt că nu mă plictisesc, că traiesc în timp ce le fac”. Gimnastica e un sport repetitiv, în care execuți fiecare element în parte de sute de ori, așa că ajungi să simți plictiseală sau rutină, explică Drăgulescu. „Dar concursurile sunt diferite, conjucturile din jurul concursurilor sunt diferite și oricum nu te poți plictisi de câștigarea unei medalii.”

La săritura pe care încearcă s-o pună la punct acum, Drăgulescu 2, lucrează cam de un an. O repetă de trei-patru ori pe zi, dar încă n-o stăpânește pe deplin. În sala burdușită cu saltele și aparate, își ia avânt, prinde viteză pe covorul lung roșu, își înfige picioarele în trambulină și mâinile pe cal. Cu picioarele la piept, se rotește în aer, atât de rapid că nu apuci să distingi de câte ori nici după ce urmărești înregistrări video cu săritura pe repeat. După ce întrebi oameni mai pricepuți, înțelegi că se rotește de două ori – un dublusalt grupat înainte –, apoi încearcă o întoarcere completă, astfel încât să aterizeze cu spatele la aparat. (La Drăgulescu 1, tot un dublusalt înainte, are o jumătate de întoarcere, astfel încât aterizarea e cu fața la aparat, ceea ce e mai sigur).

Într-un montaj video postat în iunie, ateriza pe mormanul de saltele ba pe spate, ba în fund, ba ricoșând violent în lateral. Pentru că nu vezi aterizarea și-ți trebuie o înălțime mai mare, săritura e mai grea decât prima; de 10 ori mai grea, spune Drăgulescu. „E și riscantă, dar cei care își doresc medalii riscă.”

E un risc de care are nevoie pentru aurul olimpic – cu cât e nota de plecare mai mare, cu atât șansele lui sunt mai mari. Conform Codului de punctaj actual, Drăgulescu 1 are o notă de plecare din 6.0, iar Drăgulescu 2 ar urma să aibă nota de plecare din 6.4. (În gimnastica masculină mondială mai sunt doar două sărituri din 6.4.)

Curajul aproape nebunesc a fost mereu arma cu care a compensat minusurile pe partea tehnică. „În gimnastica de performanță de acum, majoritatea sunt talentați și buni pe anumite segmente, aparate. Eu pot să spun că am ieșit în față și-am reușit să câștig medalii datorită spectaculozității exercițiilor; veneam cu niște elemente foarte complicate, dificile, care nu cereau tehnică atât de curată, dar însemnau un curaj fantastic. Au fost și sunt gimnaști mult mai eleganți și mai tehnici ca mine și încerc să mă folosesc de armele pe care le am”, explică Drăgulescu nevoia unei sărituri atât de dificile.

La început de iulie, încă n-o stăpânea, și spunea că dacă nu-i va reuși la antrenamente, n-o s-o sară în concurs, oricât de mult și-ar dori s-o prezinte la Rio. „Nu mă voi arunca acolo, că nu e loterie.” E în urmă cu pregătirea ei și pentru că a avut momente când a lăsat-o deoparte, pentru că echipa avea nevoie de exerciții sigure și punctaje bune, când încă avea șanse de calificare.

Drăgulescu a fost primul și singurul gimnast român calificat direct la Rio, într-un an în care gimnastica românească (și cea masculină și cea feminină) va lipsi din concursul olimpic pe echipe. Drăgulescu și-a asigurat locul din decembrie 2015, prin medalia de argint de la sărituri la Campionatele Mondiale, dar a încercat în continuare să ajute echipa și la concursul preolimpic din aprilie, ultima șansă. „Am lăsat săritura deoparte, am pierdut ceva timp dar a meritat în sensul că dacă reușeam să ne calificăm cu echipa, era frumos.”

22

Deși în decembrie va împlini 36 de ani, nu se gândește să se retragă după Rio, ci speră să prindă și Campionatele Europene de anul viitor, mai ales că vor avea loc în România, la Cluj. Își imaginează cum ar fi să concureze în fața fanilor români și cum s-ar simți ca pe un stadion de fotbal, în aplauzele Sălii Polivalente din Cluj.

Până atunci, urmează Jocurile Olimpice, care încep în trei săptămâni. Știe că nu va fi ușor, că majoritatea gimnaștilor care ajung în finală sunt bine pregătiți, că diferențele dintre ei sunt mici și are nevoie și de puțină șansă și de o zi bună. Așa că, chiar dacă nu va câștiga aurul, vrea să se bucure de șansa de a participa la încă o ediție olimpică, pentru că „e o competiție pe care o aștepți patru ani și cu care nu te întâlnești de foarte multe ori”.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.