Cityitis și Fergie Time: City are un coșmar vechi la Newcastle, United refuză să piardă, își amintește de vremurile bune

Danny Coposescu 30 ianuarie 2019

Atât de multe s-au schimbat în rivalitatea dintre Man Utd și Man City, încât e ca și cum cineva a resetat un joc virtual și a luat-o de la capăt. Doar că nici măcar în Championship Manager nu puteai introduce un cod care să te transforme practic peste noapte într-o superputere fotbalistică. Una care a reușit să răstoarne balanța puterilor, înclinată cu puține sincope istorice înspre jumătatea roșie a orașului.

Procesul ăsta – aparent ireversibil – a început la apusul erei Ferguson, dar a continuat accelerat în ultimii cinci ani, până în punctul în care City face aproape totul mai bine ca United. Cel puțin pe teren, nu încape îndoială cine domnește în Manchester. Așa că a fost cu atât mai curios să ne trezim aseară într-o lume ce părea de mult dispărută în amintiri nostalgice și clipuri Youtube. Aparent cutremurele ultimului deceniu în nord-estul Angliei n-au dărâmat încă toate vestigiile trecutului. Pentru 90 de minute – probabil nu mai mult – ceasurile s-au dat înapoi și două artefacte au revenit la viață: Cityitis și Fergie Time.

Sigur, ca orice reiterare, trebuie să existe și un cadru modern. Această Man City care a smuls cumva înfrângerea din ghearele victoriei (exact așa) pe St. James’ Park, contra lui Newcastle (1-2), e în teorie aceeași mașinărie atotcuceritoare care lasă adesea numai prăpăd în urmă. Că sezonul actual e ceva mai complicat, că anumite piese se defectează neașteptat nu e de ajuns s-o coboare de pe piedestal. În ciuda setării standard a presei britanice, care gravitează instinctiv spre bipolaritate, Guardiola n-a (re)devenit dintr-o dată un șarlatan după patru pași greșiți în 24 de etape.

Dar în fanii care au urcat pe caruselul dărăpănat în divizia a treia și sunt acum la înălțimi amețitoare, în cabine sponsorizate de Etihad trebuie să se fi stârnit ceva. La urma urmei, n-ai cum să construiești o întreagă identitate din relația ta tragi-comică cu eșecul și să nu resimți un vag ecou în evenimentele de la Newcastle. Cityitis – boala incurabilă de care trebuia să sufere clubul, sortit mereu să dea greș în cele mai inovative feluri – n-a fost doar invenția rivalilor batjocoritori, ci și un reper asumat de suferinzi. Unul pe care mulți dintre nu l-au abandonat complet, cum se vede din ambiguitatea unora față de toată gloria ivită brusc, din neant.

Nu vei găsi vreun simpatizant al lui City care să se bucure de bătaia bizară încasată marți seară. Dar e posibil ca o parte dintre ei să-și amintească de vremurile vechi și să găsească paralele. Mizele sunt la altă scală. În 1996, când Alan Ball a fost prins cu temele nefăcute în ultima etapă, trimițându-și jucătorii cu mingea la colțul terenului pentru a trage de timp, deși scorul egal îi retrograda în divizia secundă, consecințele au fost catastrofale. În prezent, dacă Liverpool se desprinde la șapte puncte și nu mai poate fi prinsă, nu-i chiar un capăt de lume.

Și totuși, să începi meciul de la 1-0 cu golul lui Aguero, în secunda 25, să ai 77% din posesie în fața unui adversar care joacă în atmosfera toxică a războiului civil dintre tribune și patron, să ai cel mai scump lot din lume – pus în fața unei candidate la retrogradare care nu pare capabilă să-și aducă întăriri – și apoi să iei două goluri din singurele șuturi puse pe poartă de oponent? Ba chiar să-l și ajuți cu un penalti caraghios? Asta-i Cityitis.

Amintirile celor de pe Old Trafford au avut alt iz. Nu-i nimic ambiguu în rolul isprăvilor eroice din prelungiri cu care și-a obișnuit Man Utd suporterii. Dimpotrivă, până și în cele mai întunecate ore ale domniei lui Mourinho, o reușită dramatică ici-colo a fost de-ajuns să mai învioreze puțin spiritele. Dar revenirea cu Burnley, de la 0-2 la 2-2 în 5 minute pe final, pare mai mult decât un simplu miraj. Fergie Time nu înseamnă doar să marchezi târziu. E o atitudine bine personificată de Ole-Gunnar Solskjaer, cu reacția sa la golurile lui Paul Pogba și Victor Lindelöf: un strigăt de încurajare către ai săi și convingerea că mai e timp de încă unul.

Până la urmă n-a fost timp decât de două. Stricăciunile făcute în repriza secundă de Ashley Barnes și Chris Wood au fost prea mari ca să poată fi remediate în totalitate. Amorțeala pe care echipa a arătat-o doar episodic de la venirea lui Solskjaer s-a întors la nivelul anesteziant al primei jumătăți de campanie și norvegianul parcă a reacționat și el greoi la semnele îngrijorătoare de pe teren. Dar la fel cum City nu va regresa subit la circul ambulant din anii 90′, United nu poate redeveni în câteva săptămâni acea spaimă care se lupta și cu limitele spațio-temporale ca să pună mâna pe cele trei puncte. Cert e că, alături de artefactul ei viu pe margine, poate spera la întoarcerea unei epoci dispărute.

 

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.