Concluzii după sezonul recordurilor: Premier League arată frumos de pe piscul lui Man City, însă viitorul e nesigur dincolo de „Big Six‟

Danny Coposescu 15 mai 2018

Ultima etapă în Anglia a fost remarcabilă dintr-un motiv neobișnuit – titlul a fost câștigat de facto cam de pe când și-au pierdut copacii ultimele frunze. Podiumul cu patru trepte care duce în Champions League a rămas ocupat de aceleași favorite conturate de săptămâni bune, la fel și în cazul consolării numite Europa League. Două echipe retrogradaseră deja, iar pentru a treia, ultimele 90 de minute n-au fost decât o formalitate.

Așa că, după cum observă și Miguel Delaney în The Independent, a mai rămas un singur subiect de discuție: numerele. Va reuși Man City să ajungă la 100 de puncte, o bornă fără precedent? Va stabili Mo Salah un nou record de goluri într-un sezon cu 38 de runde? Va obține Arsenal prima victorie în deplasare anul ăsta, la despărțirea de Arsène Wenger?

Da, aham și din fericire. Dar răspunsurile contează mai puțin decât întrebările în sine și ce ne spun ele despre preocupările actuale din Premier League. Acest sezon cu mult fotbal frumos, dar puțină competitivitate susținută, s-a jucat mai mult ca niciodată în umbra numerelor. În principal, a celor din buget.

*

Ce-i drept, n-ai cum să nu te pierzi în cifrele atinse de City. Nu doar totalul celor 100 de puncte, ci și cele 106 goluri, 32 de victorii și miliardul de pase cu care a mărșăluit aproape de la primul fluier își merită locul în istoria campionatului. La fel și omul care le-a servit o felie uriașă de „humble pie‟ celor care s-au grăbit cu multă satisfacție să-l eticheteze șarlatan anul trecut. Încă o dată, Pep Guardiola a demonstrat că poate câștiga în felul său, „chiar și într-o seară umedă și rece la Stoke‟ – cum le place englezilor să spună.

Asta nu înseamnă că n-a învățat să se adapteze, mai ales emoțional. Pe propriile puteri sau după o școlire bună din partea departamentului de PR, catalanul a afișat o figură publică mult mai puțin abrazivă. Poezia a fost învățată bine și repetată cu fiecare ocazie, mai ales de când a câștigat oficial titlul: „E cea mai puternică ligă din lume. Nicăieri nu e mai greu.‟ E drept și că Guardiola nu s-a izbit niciodată de o provocare mai mare, atât pe teren, cât și în afara lui. Bucuria afișată după golul lui Gabriel Jesus, în ultimul minut cu Southampton, a fost o dezlănțuire sinceră. Un ultim triumf, obținut târziu, ca de atâtea ori sezonul ăsta, care s-o ducă pe City unde n-a mai pășit altcineva în întreaga istorie a fotbalului englez.

Dar nu-i o pornire de „Gică contra‟ să te uiți și la alte statistici. Pentru că o cheltuială de jumătate de miliard de euro e și ea unică. Faptul că a fost făcută cu cap n-ar trebui să diminueze în vreun fel impactul unor asemenea sume. Asta până să ajungem la discuția și mai problematică a sursei lor.

Și, spre deosebire de excelența pe gazon, ăsta e un capitol unde Man City nu e singură în frunte. Peste jumătate din cele aproape două miliarde de lire înghițite vara trecută și în ianuarie au venit din cuferele așa-numitului „Big Six‟. Și asta doar pentru a bate pasul (aproape) pe loc. Suporterii lui United nu vor deschide șampania pentru locul secund, chiar dacă e mai bun decât orice s-a văzut pe Old Trafford de la retragerea lui Alex Ferguson. Se va spune, pe bună dreptate că asta are mai mult de-a face cu norul mohorât pe care-l imită stilul lui José Mourinho. Dar dacă până și pentru pragmatismul ăsta e nevoie de echivalentul PIB din Tonga, poate nu principiile portughezului sunt problema.

Merită amintit că rivala din Manchester e singura care s-a menținut cât de cât în oglinda retrovizoare a lui City. Cu tot spectacolul oferit pe Anfield și Wembley, Liverpool și Spurs s-au zbătut să rămână între primele patru. Alături de Chelsea și Arsenal, asta-i singura cursă pe care și-au permis-o, dar și participarea asta a fost scumpă. Tâlcul e că, deși vor exista mereu variabile unde unii antrenori și unele strategii de recrutate își vor dovedi superioritatea, greutățile se ridică proporțional mușchilor financiari.

*

Asta nu e vreo revelație cutremurătoare. Dar bicepșii lui City chiar sunt. Roman Abramovich uluia tot Regatul Unit acum 15 ani, dar abia astăzi vedem ce înseamnă cu adevărat resurse nelimitate. În cursa înarmării pornită de Șeicul Mansour – de fapt, s-o spunem pe șleau, de Emiratele Arabe Unite – nici măcar oligarhii ruși nu mai pot ține pasul. Așa se face că cel mai bun antrenor al sezonului trecut, Antonio Conte, e cu bagajele pe jumătate făcute doar 12 luni mai târziu, măcinat de stres și descumpănit de un declin la fel de abrupt ca ascensiunea inițială.

În sensul ăsta, cuvintele lui Mauricio Pochettino sunt de interes. La finalul unui 5-4 nebun cu Leicester, meci în care apărările probabil dăduseră anticipat iama prin rezervele petrecerii de vacanță, argentinianul a spus: „Dacă vrem să ne batem pentru trofee mari, trebuie să revizuim puțin. Cred că e momentul să ne asumăm niște riscuri la club și să muncim mai mult pentru a deveni competitivi.‟

Spusele lui Pochettino, dar și presiunea pe care o resimte, sunt emblematice pentru aerul rarefiat din partea superioară a clasamentului. Aproape orice fan Spurs sub 60 de ani îți va spune că echipa actuală e cea mai bună pe care-au văzut-o vreodată în tricoul alb. Și totuși, se vor împlini cel puțin 11 ani de când s-a văzut ultima oară argint pe White Hart Lane, a cărei reconstrucție e aproape gata. Ceea ce s-ar putea să fie, paradoxal, o veste proastă pentru ambiția de a progresa – sau măcar de a rămâne pe loc, cu lotul ăsta încă tânăr și atât de talentat.

Tottenham trebuie doar să se uite peste gard pentru a vedea scenariul de groază. Sfârșitul lung și agonizant al celor 22 de ani petrecuți de Wenger la Arsenal se confundă cu proiectul care a adus clubul pe Emirates. Francezul poartă o bună parte din responsabilitate pentru eșecurile cronice ale ultimei perioade, dar maladia s-a instaurat în același timp cu datoriile restante de pe urma noului stadion. Peste un deceniu mai târziu, rămâne de văzut dacă Arsenal și-a luat adio și de la prudența financiară, odată cu managerul ei legendar. În orice caz, e greu de crezut că vremurile de glorie mai pot fi recreate altfel în Premier League. Poate doar episodic, în stilul Leicester – marea minune la care e greu să mai visezi de-acum.

*

În umbra luptei de care-pe-care din bula celor șase giganți rămân destule victime. Pentru efectul sufocant pe care-l are Premier League asupra ligilor inferioare, e nevoie de câteva disertații. Dar mai nou, nici restul cluburilor de pe „tărâmul promis‟ nu se mai simt ca în paradis. Avem trei categorii principale, fiecare cu probleme și provocări tot mai serioase, tot mai izolate de gașca din top, ceea ce se vede din faptul că Newcastle a terminat pe locul zece cu doar 44 de puncte – un record negativ. 

Întâi avem pretendentele care vor să intre pe locul de joacă al băieților mari, chiar și dacă riscă să se julească serios. Asta au pățit Everton și West Ham, care au cheltuit nebunește și s-au ales doar cu răzmerițe în tribune și o bandă rulantă de antrenori. Fanteziile grandioase au fost spulberate rapid de realitatea rece că un transfer record pe Goodison Park – chiar și dacă ar fi fost inspirat – înseamnă mărunțiș pentru automatul de parcare pe Etihad.

Exemplul pozitiv vine de la o formație care s-ar fi aflat în mod normal în a doua categorie – cea din purgatoriul unei existențe inerte, între prima jumătate a clasamentului și pericolul retrogradării. Burnley și Sean Dyche sunt personificarea maximizării potențialului, ceea le-a câștigat rezerve infinite de admirație. Dar semenii pe care i-au lăsat în urmă continuă să-și plictisească suporterii cu un fotbal crâncen și puține motive pentru entuziasm.

Leicester e sătulă de Claude Puel după nici șapte luni, fanii lui Bournemouth se plâng de stagnare și în The Guardian, și în tabloide. La Newcastle, recunoștința față de Rafa Benitez e deja temperată de premoniția sumbră că vor vedea același film rulat de patronul Mike Ashley, care pare uneori interesat doar de oportunitățile de marketing pe care i le dă Premier League.

În fine, mai sunt și pompierii care poartă mereu un război quijotic cu flăcările de pe ultimele trei poziții. Coșmarurile lui West Brom sau Stoke demonstrează cât de scurt e drumul dintr-o categorie în alta. Southampton, care și-a abandonat cu aceeași nesăbuință planurile bine puse la punct din trecut, mai are o șansă să repete examenul. Huddersfield și Brighton sunt raza de speranță că se poate și altfel. Nu în ultimul rând, pentru că – șoc și groază! – chiar își tratează fanii cu respect.

Că asta a devenit o raritate, se vede de la fundul acestei piramide de avuții, unde suporterii rămân în continuare. Înghesuiți în stadioane de atletism subvenționate pe bani publici, tratați cu cinism, ca obișnuiți „consumatori‟, numiți condescendent „Hollywood tie-ins‟, aburiți cu discursuri tembele despre „brand value‟ și „synergy‟. Pentru fiecare acțiune reușită, ca cea de la Liverpool sezonul trecut, mai răsare o decepție ca cea de la Tottenham. Prețurile umflate grotesc pentru sezonul viitor pe noua arenă reconfirmă reputația lui Daniel Levy, care recuperează mereu fiecare bănuț – și din buzunarele celor care fac pesemne „parte din familie‟.

Între timp, guvernul își astupă urechile și se preface că nu aude când zeci de mii de oameni cer „safe standing, secțiuni dedicate celor care vor să rămână în picioare și să cânte, măcar pentru a nu reduce complet la absurd atmosfera mitică monetizată cu atâta energie de Premier League. Măcar aici, cluburile sunt de partea lor. Dar ca să nu înecăm tonul critic tocmai la mal, să menționăm că aici se oprește solidaritatea. Nici vorbă de a face accesul pe stadion mai echitabil; de a mai ridica din povara economică uriașă de pe umerii celor care plătesc exorbitant pentru privilegiul de a apărea în „reclamele‟ cu care se vinde atât de bine brandul ăsta. Alte griji domină pe coridoarele puterii.

Pentru prima oară în ultimii 15 ani, pachetul de televizare s-a devalorizat. Sky și BT Sport vor plăti cu peste un milion de euro mai puțin pentru fiecare meci între 2019 și 2022. Dar asta nu înseamnă că laptele și mierea au secat. Licitanții internaționali sunt mai flămânzi ca niciodată, ceea ce înseamnă că transmisiunile de peste hotare vor compensa pierderile domestice.

Iar asta a pus mașinăria de lobby „Big Six‟ în mișcare. Banii din drepturile internaționale s-au împărțit mereu egal între toate participantele – iar asta nu le convine deloc celor care apar cel mai des pe ecranele americane sau asiatice. Conducerea ligii a refuzat deja o propunere de a renegocia înțelegerea, dar bătălia abia acum începe. Viitorul Premier League se va decide tot cu cifre.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.