„Cristina Neagu de peste șase luni va fi aceeași Cristina Neagu de acum patru zile.” Cum își vede căpitanul României accidentarea, recuperarea și viitorul

Andreea Giuclea 17 decembrie 2018

Cristina Neagu a știut din primul moment că și-a rupt ligamentul. A știut din minutul 52 al meciului cu Ungaria, când s-a prăbușit țipând pe parchet. Chiar dacă medicul echipei i-a spus, încrezător, că l-a verificat și e stabil, chiar dacă nu se umflase imediat, a știut. „Doctore”, i-a zis, „am simțit.”

În camera unde au dus-o medicii care au scos-o pe targă de pe terenul unde România lupta să egaleze Ungaria, sau măcar să nu piardă la o diferență mai mare de două goluri, primul lucru pe care l-a întrebat a fost cât e scorul. Auzea gălăgie din sală și nu știa ce se întâmplă. În timp ce pe teren fetele plângeau cu gândul la ea, a aflat că au pierdut la fix două goluri. Și-a pus gheață pe picior, pentru că o durea foarte tare, și a plecat cu echipa spre hotel, unde fiecare a urmărit în camere Germania – Olanda, de rezultatul căruia depindea calificarea în semifinale.

Era obiectivul cu care echipa României please de acasă. Deși nu vorbiseră public de el, jucătoarele își doreau să lupte pentru medalii. Chiar pentru aur, cum le insuflase Ambros Martin, și cum își doresc de fiecare dată când pleacă spre un turneu final.

„Despre asta s-a vorbit în interiorul echipei, că venim aici şi încercăm să ne calificăm direct la Tokyo. Ştiam că asta înseamnă să câștigăm aurul şi să ştiţi că ne-am gândit la asta în fiecare meci. Am încercat să jucăm cât mai bine şi să ajungem aici. Ajungi în semifinale, orice e posibil. Că iei aur, că e altă medalie, că n-a fost deloc, e altă poveste. Dar Ambros a vorbit foarte mult despre asta şi a încercat să ne motiveze prin locul ăsta.”

Când Olanda a învins Germania și calificarea a fost asigurată, căpitanul României a început să strige, iar jucătoarele s-au strâns la ea în cameră, să sărbătorească. N-a vrut să le umbrească fericirea, știind că au obținut împreună o performanță importantă.

„Am încercat să fiu cât am putut eu de tare. În mare parte, cred că am şi reuşit”

Era fericită și pentru ea, pentru că era și rezultatul muncii ei. Prin cele 44 de goluri și 25 de assisturi de până atunci, prin culoarele pe care le eliberează pentru colegele de echipă când adversarii se apără mai mult la ea și mai ales prin energia, experiența și încrederea pe care le aduce în jocul echipei, o mare parte din calificare i se datora ei. „Era şi munca mea, m-am accidentat grav, practic, tot pentru asta, pentru că mi-am dorit să fim aici. Cu un ochi râdeam, cu unul plângeam, însă am fost foarte, foarte fericită, pentru că, până la urmă, de asta am făcut sacrificiul acesta suprem, ca să ajungem aici, la Paris.”

De asta a și rămas alături de echipă. Știa că e important pentru ele și că le poate susține și din afară, pentru că „nu e vorba doar de goluri, ci și de energie și de spirit și de tot ce aduc în echipă și am vrut să păstrez asta, chiar dacă nu puteam juca.”

N-a fost însă suficient. Încurajările ei de pe margine n-au putut ajuta o echipă care avea nevoie de experiența și viziunea ei din joc, așa cum dorința mare a fetelor de a juca și de a câștiga pentru ea n-a putut suplini lipsa mai multor antrenamente în care să exerseze un nou sistem, pentru că actualul sistem era construit pentru ea.

„Cred că a fost un șoc pentru echipă să nu mă aibă acolo și nu e de goluri, ci de sistemul cu care eram obișnuite să jucăm. Cred că a fost un șoc și la nivel mental și e normal, pentru că am avut o atmosferă foarte bună, am fost foarte unite, ele cred în mine la fel de mult cum cred eu în ele.”

Din tribunele din spatele porții, de unde a privit ultimele două meciuri ale României, a văzut o echipă care a luptat până la final, care și-a dorit și a dat totul, dar care avea nevoie de mai mult timp să se antreneze ca să joace mai bine. O echipă de care e mândră și pentru care speră ca în următoarele luni, când se vor antrena fără ea, să creeze și sisteme pentru un joc colectiv mai puțin dependent de ea.

Pentru că știe că accidentarea a venit și din cauza efortului imens la care și-a supus corpul. A jucat 335 de minute la acest campionat european (din 352 jucate de echipă până la momentul accidentării) pentru că și-a dorit să fie în teren, dar și pentru că echipa a avut nevoie de ea ca să câștige. „Am simțit nevoia de odihnă, dar când inima e mai mare decât creierul, cam asta se întâmplă. Am rămas în teren pentru că mi-am dorit mult să ajut echipa și efectiv am făcut-o până la sacrificiul suprem.”

View this post on Instagram

🤗 Our @cristinaneaguofficial is amazing! Send her your messagge 🔛 #CristinaNeaguIsAmazing #csmbucuresti #csmb @ehfeuro #handball #bestplayer #CristinaNeagu #ehfeuro2018

A post shared by CSM Bucharest (@csm_bucharest) on

E o lecție pe care spune că trebuie s-o învețe, chiar dacă știe că nu ține doar de ea. „E o chestie colectivă, dar probabil că la sfârșitul zilei eu sunt cea care poate să spună stop. Dar asta sunt, dau tot ce pot, trăiesc pentru handbal, respir handbal și atunci motivația mea e extrem de mare și voi știți cu toții cât de mult îmi doream o medalie cu echipa națională. Și am fost atât de aproape s-o luăm. Probabil că mi-a fost greu să spun stop.”

Acum, că a primit un stop forțat, e pregătită să-l folosească ca să devină mai bună atunci când va reveni. În loc să privească ce i s-a întâmplat ca pe un ghinion nedrept pentru o jucătoare care tocmai a trecut de 30 de ani, din care peste doi i-a petrecut accidentată, alege să rămână optimistă și să ia tot ce poate fi bun din asta: o pauză în care să-și odihnească corpul, să se reîncarce psihic și după care să revină cu o nouă forță și o nouă motivație.

„Sunt convinsă că pot reveni, poate la un nivel chiar și mai bun față de cel la care am fost acum. Pentru că e o pauză, nu vreau să spun binevenită, pentru că nu mi-aș fi dorit să mă accidentez. Însă s-au adunat multe și fizic, și psihic, e un timp pe care îl voi folosi cu siguranță în favoarea mea și cred că atunci când mă voi întoarce pe teren voi fi cel puțin la fel de, să zicem, bună ca și până acum.”

Despre revenire i-au vorbit suporterii care au îmbrățișat-o în tribună, șoptindu-i că e cea mai iubită handbalistă din lume și că vor fi alături de ea în această perioadă; că nu va trece nicio zi în care să nu audă de la ei. Susținerea lor, ca și a celor care i-au trimis mesaje de acasă, e unul dintre lucrurile care o motivează să revină „aceeaşi jucătoare ca şi până acum”.

Despre revenire a vorbit și la prima întâlnire cu jurnaliștii după accidentare, într-o conferință de presă care a urmat finalei mici pierdute de România. Când Federația Română a anunțat discuția, unii jurnaliști străini s-au întrebat, temători, dacă jucătoarea are de făcut vreun anunț. Alții s-au gândit chiar că poate își anunță retragerea.

Însă după ora petrecută cu ea la subsolul arenei pariziene care se pregătea de marea finală, în care au ascultat-o răspunzând pe larg fiecărei întrebări, explicând cu luciditate de ce nu merge jocul României așa cum și-ar dori cei de acasă, vorbind mai ales despre cât de hotărâtă e să revină chiar la un nivel mai bun și despre cât de pregătită psihic se simte pentru această nouă provocare, nimeni nu se mai gândea la retragere. Ci doar la cât de puternică va fi când va reveni, peste un an.

„Acum mi-e foarte greu, însă sunt puternică psihic, probabil că asta m-a făcut să ajung unde am ajuns și să-mi revin de fiecare dată din acele accidentările grave pe care le-am avut. Sunt supărată, știu că urmează o perioadă grea pentru mine, însă motivația va fi foarte mare să-mi revin, pentru că e singurul lucru pe care pot să-l fac, să mă antrenez și să revin la ceea ce sunt sau am fost până în momentul accidentării.”

„Din punctul meu de vedere, Cristina Neagu după șase luni va fi exact Cristina Neagu de acum patru zile și nu cred că această accidentare îmi va periclita în vreun fel cariera sau nivelul de joc. De fapt, nu că nu cred, sunt sigură. Pentru că știu ce pot și sunt deja extrem de motivată să mă operez și să încep recuperarea ca să-mi revin. Nu am niciun motiv să nu joc handbal la același nivel după șase luni.”

Foto: EHF EURO © Anze Malovrh / kolektiff

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.