Cristina Neagu și victoria. Ce zice cea mai bună jucătoare a României și a turneului despre medalia de bronz și despre Mondialul din Danemarca

Andreea Giuclea 20 decembrie 2015

S-a vorbit mult de Cristina Neagu în Danemarca în ultimele două săptămâni. De la comentatorii TV care au numit-o cea mai bună jucătoare din lume la antrenorii echipelor adverse, care au spus după meciuri că n-au avut cum s-o oprească; de la reporterii care i-au numărat golurile, la crainicul care a introdus-o spunând că handbalul pe care îl joacă parcă vine de pe altă planetă; de la taximetriștii din oraș la fanii români din tribune care i-au scandat numele.

E un sentiment incredibil să auzi un stadion încărcat cu energia a 12.000 de norvegieni, olandezi, polonezi și danezi aplaudând-o când părăsește terenul pe finalul meciului. Să stai lângă un tată care îi șoptește fiului lui blond, care are steagul Poloniei pictat pe față, ceva despre golul pe care tocmai l-a marcat contra echipei lor. Să vezi două reportere ratând imnul țării lor ca s-o prindă pentru un interviu și o poză. Iar la final, să-ți spună: noi am avut încredere în ea dinainte să ajungă în Final Four.

Cea mai bună jucătoare a României, și foarte probabil, a lumii, a încheiat turneul mondial cu 63 de goluri înscrise, titlul de golgheteră și de MVP al finalei mici, dar și de jucătoare a turneului. Dar, mai important pentru ea, l-a încheiat cu sentimentul că face parte dintr-o echipă. Timp de două săptămâni, și-a încurajat colegele – din teren și de pe bancă, la antrenamente și în autocar, când au fost conduse și când au condus. A vorbit de ele, și de staff, în interviuri, le-a mulțumit și le-a certat, le-a îmbrățișat și le-a îmbărbătat. Iar la final, echipa a ridicat-o în brațe.

A ajuns în zona de interviuri cu tricolorul pe umeri, pe care a avut grijă să-l poarte și în fața reflectoarelor televiziunilor străine. Vorbește cu pasiune despre handbal, așa cum îl și joacă. Își ridică umerii, gesticulează, se încruntă sau zâmbește larg, uitându-se ori fix în ochii tăi, ori undeva în spatele tău, spre terenul imaginar.

O întrebi cum au fost ultimele secunde din meci, pe care le-a trăit pe bancă, pentru că România conducea deja la diferență de 10 goluri și Ryde a vrut să rotească din nou cât mai multe jucătoare, ca să fie cercul complet. „Pentru că am avut această mare diferență pe final și am stat pe bancă, timpul a trecut foarte greu. Emoția n-a mai fost așa de mare pentru că noi nu suntem obișnuiți cu genul ăsta de victorii, noi trăim meciurile până în ultima secundă. Și când s-a terminat timpul, am realizat că am câștigat o medalie pe care ne-o doream atât de mult. E un lucru mare că am reușit să ne ridicăm după înfrângerea împotriva Norvegiei și cred că am realizat o performanță importantă pentru handbalul românesc.”

Cum s-au ridicat după înfrângerea cu Norvegia, care a trecut fără probleme de Olanda în finala mare?

„Tomas ne-a spus că trebuie să jucăm până la final, pentru că nu e de-ajuns doar să joci bine împotriva Norvegiei, chiar dacă toată lumea o să spună: ok, a fost un meci super, fetele au luptat. Ne-a spus că trebuie să luăm această medalie pentru că e meritul nostru, am avut o săptămână extraordinară, și a avut dreptate. Am avut ca motivație această medalie, pentru că o medalie de bronz nu înseamnă același lucru cu locul patru. O să fim pe podium și o să avem drapelul pe umeri și cred că asta înseamnă ceva fantastic.”

E fericită că a câștigat o medalie, prima ei medalie mondială, dar tot când o întrebi de echipă se luminează la față.

Cu ce rămânem după acest turneu, ca echipă? „În primul rând, rămânem cu echipa. Asta e lucrul cel mai important, că după mulți ani la echipa națională s-a format o echipă în adevăratul sens al cuvântului, și eu simt lucrul ăsta din tot sufletul.”

De ce acum? „De obicei, echipele se formează în momentul în care vin victoriile. Când atmosfera e bună și toată lumea își dorește să ajungă cât mai sus. Cel mai important lucru care s-a întâmplat la echipa națională în ultimii mulți, mulți ani, cred eu, e că s-a format o echipă din înfrângeri. Și asta nu prea se întâmplă.

Ne-am strâns înainte de meciul cu Brazilia, am stat nu știu cât într-o cameră, doar noi fetele, am vorbit între noi. Ne doream extrem de mult să continuăm în competiție, să nu plecăm acasă, mai ales că știm cu toții criticile de care am avut parte. Am reușit să câștigăm meciul cu Brazilia, ne-am dat seama că ceva s-a întâmplat în noi, și de acolo cred că am urcat din ce în ce mai sus. Ne-am dat seama că suntem foarte puternice împreună și am continuat. Și acest drum s-a încheiat cu medalia de bronz.”

Cristina a arătat că sunt o echipă și la victorii, și la înfrângeri când, la finalul meciului pierdut la limită în semifinala cu Norvegia, când fetele rătăceau pe teren cu ochii în lacrimi, le-a strâns în cerc și le-a spus că e mândră de ele. „Le-am spus că atât îmi doream, să ieșim cu capul sus și că sunt mândră de faptul că fiecare a lăsat până la ultima picătură de energie pe teren. Nu vreau ca oamenii să înțeleagă greșit, ne doream să jucăm finala mare și poate că într-o măsură și meritam. Însă știm că am lăsat pe teren ultima picătura de energie cu Norvegia și am putut să plecăm cu capul sus la hotel. Și le-am spus că de acum încolo, singurul meci la care trebuie să ne gândim e împotriva Poloniei, ca să terminăm acest turneu cu fruntea sus.”

Cu fruntea sus și cu ochii în lacrimi s-au întors pe teren pentru festivitatea de premiere. Cu câteva minute înainte, când așteptau aliniate la margine, când luminile în sală se stinseseră și oamenii priveau din picioare, Cristina a ridicat steagul la cer, a închis ochii și a cântat imnul oficial al turneului: „We are the heart of handball.”

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.