– Auzi, Cristina, nu ai vrea să vii președinte la Federația de Volei?
Cristina Pîrv se afla în biroul ministrului Sportului când a primit propunerea. Era căpitanul echipei naționale de volei la acel moment și se afla la minister „la raport”, după ce în presă apăruseră titluri prin care acuza federația că nu se implică suficient în viața Naționalei, care se pregătea să joace la Mondiale.
„L-am lăsat să zică ce avea de zis pe domnul ministru, apoi i-am zis că vreau să mă asculte și pe mine 5 minute. <<I-am explicat că noi am putea face performanță dacă, dacă, dacă, dacă…>>. Și atunci mi-a zis: <<Nu vrei să vii președintă la Federația de Volei?>>”. I-am explicat că nu asta era ambiția mea, jucam în Italia, îmi era bine acolo, dar simțeam că noi putem să pretindem mai mult, să luăm medalii la Europene, să mergem în faze superioare la Mondiale. La un moment dat, frustrările astea m-au făcut să nu mai continuu la Națională. Nu aveam nici condiții grozave, plus că mie nu îmi plăcea să tot pierd…”.
Din 2002, de când Cristina s-a retras, la scurt timp după discuția de la minister, echipa națională de volei nu a mai bifat nicio prezență la un campionat mondial.
*
Cristina Pîrv a plecat din țară de foarte tânără, la 19 ani, imediat după Revoluție. Avea deja în palmares un titlu cu Dinamo București, club la care se transferase la 14 ani, când a părăsit Turda natală cu visul de a ajunge, într-o zi, cea mai bună voleibalistă din lume. Avea deja reputația de a fi prima fată care servea din săritură. Era considerată un talent fantastic și urma să confirme asta nu doar în țară, ci și afară, unde a câștigat șapte trofee importante în ligi de top, precum cele din Italia, Brazilia și Franța.
Cum a jucat, practic, toată cariera la vârf în străinătate, iar cu Naționala nu a obținut rezultate care să țină prima pagina a presei sportive din vremea „Generației de Aur” de la fotbal, Cristina Pîrv nu e recunoscută la adevărata ei valoare în România. Chiar recent, niște prieteni de-ai săi au dat, întâmplător, pe net, peste o filmare dintr-un meci în care juca Cristina. „Cristina, noi știam că ai fost foarte bună. Dar nu ne-am imaginat că ai fost chiar așa de bună!”, au recunoscut ei. Pentru cine nu a văzut-o, Cristina Pîrv a fost, în volei, ceea ce a fost, în anii din urmă, Cristina Neagu în handbalul mondial; sau, mai aproape de generația ei, Gică Hagi în fotbal, Ghiță Mureșan în baschet: nu doar cea mai bună din România, dar, ani la rând, printre cei mai buni din lume.
*
După mai bine de 15 ani în sportul de top și după 27 de ani în străinătate, Cristina Pîrv a decis să se întoarcă în țară, să pună umărul la reclădirea, pe principii moderne, a sportului românesc. Dacă publicul general o știe mai puțin, lumea sportului o știe bine pe Cristina. „S-au găsit destui să îmi spună că de ce le zic eu ce să facă, că nu am nicio experiență ca antrenoare. Noi avem câteva vârfuri, ca Hagi, ca Neagu la handbal, eu la volei, dar nu suntem folosiți pentru dezvoltarea sportului. Pur și simplu, nu suntem ascultați. Eu cred că avem ceva de zis, poate nu la nivel academic, dar de multe ori două facultăți nu fac câtă experiență avem noi la cel mai înalt nivel. Trăim încă cu ideea că lasă că știm noi mai bine: ce, vine unul sau altul să ne învețe pe noi? Am simțit-o pe pielea mea; pe mine mă văd ca o amenințare tot timpul.
Peste tot în lume, președinții federațiilor își iau lângă ei sportivii cei mai mari, personalități care au avut ceva de zis în sportul respectiv, și investesc continuu în ei, îi trimit la cursuri, la perfecționări, ca să scoată cât mai mult de la ei. <<Ce? A venit Pârv? Vrea să îmi ia locul?>>. Nu, nu vreau să iau locul nimănui. Vreau doar să aduc un plus, ca atunci când eram jucătoare și am avut discuția aceea cu ministrul Gingăraș”, îmi spune Cristina, care a înființat, la Cluj-Napoca, o academie de volei, iar la Turda conduce o echipă feminină de prima ligă. A luat-o de jos, hotărâtă să demonstreze că sportul se poate face și altfel decât ne-am obișnuit în ultimii 30 de ani.
*
– Cristina, ești o exponentă de excepție a unui sport de echipă într-o țară care și-a pierdut tradiția jocului de echipă. Ce facem greșit de nu mai reușim să ne impunem în jocurile de echipă, deși avem vârfuri precum Cristina Pîrv, Cristina Neagu sau Adi Mutu? De ce vârfurile noastre fac performanță la club, dar nu și la Națională?, am întrebat-o pe Cristina, curios să aflu care e analiza pe care își construiește modelul său sportiv pe axa Cluj – Turda.
– „Eu cred că am rămas în urmă cu pregătirea tehnică. Am vorbit și cu fetele de la handbal, chiar recent, la fotbal la fel, vorbesc tot timpul cu cei de la CFR Cluj și toată lumea se plânge de antrenori. Îți spun sincer, când am venit în România am zis că problema e că nu sunt copii care să vrea să facă sport. Dar acum, când am deschis academia de volei la Cluj, am rămas uimită de câți copii au venit.
Apoi mi-am dat seama că nu aveam antrenori… Nu am evoluat ca metodologie de lucru, iar asta e valabil de jos până sus. Avem un Giani Crețu, fost jucător de volei la Dinamo, care e un antrenor foarte bun în Polonia. Îl avem, la fotbal, pe Gică Hagi, un antrenor care și-a demonstrat valoarea. Dar problema e că noi, în general, nu acceptăm niște schimbări, niște creșteri. Sportul a evoluat, e mult mai tacticizat, mult mai digitalizat, lucrezi cu date, știi și unghiurile de lovire a mingilor, și viteza cu care vine mingea, știi exact care sunt spațiile dintre jucători la o fază sau alta. La noi încă e cu fițuici și cu analize ochiometrice”, spune fosta mare voleibalistă. La fel ca pe vremea când se războia cu federalii și cu oficialii din ministerul Sportului, Cristina Pîrv vorbește deschis, critic, asumat.
„Noi avem acum, la echipă la Turda, un antrenor brazilian care a fost la trei Olimpiade, a fost manager la Naționala Braziliei și la fete, și la băieți, om cu 40 de ani de experiență. Nu a venit nimeni din țară să îl întrebe ceva, să îi ceară părerea, să îl roage să asiste la un antrenament… La Târgoviște e antrenor fostul meu antrenor Giovanni Caprara, campion mondial, om care a fost la Jocurile Olimpice. L-au chemat să antreneze și Naționala, dar mi-a zis că nu s-au înțeles la niște detalii. Or, noi de oamenii ăștia ar trebui să profităm la maximum. Sunt la un nivel pe care nici nu-l visăm! Știu tot ce înseamnă organizare, știm cum să ajungi în forma de top, știu la ce nivel trebuie să fie o junioare de 12 ani, una de 14 ani, de 16 ani. Nu fac nimic la voia întâmplării”, îmi explică Cristina câteva dintre ideile cu care a revenit în România.
„Ce vreau eu e să aduc un pic din mentalitatea pe care am întâlnit-o afară. Am adus aici un antrenor brazilian tocmai ca să potențeze ceea ce zic eu. Să vadă lumea că nu sunt eu nebună, că și alții văd lucrurile așa cum le văd eu. Toți mi-au zis că de ce îmi fac academie, de ce îmi fac echipă de volei feminin, că nu o să rezolv nimic. Acum nu avem loc în sală pentru câți copii vin să joace la noi, la Cluj! Iar la echipă, la fel, avem fete care au ajuns deja de la Turda la echipa națională. Într-adevăr, e greu, dar văd creșterea de mentalitate a fetelor, iar asta e mai mult decât orice victorie. Au văzut și fetele că și antrenorul brazilian le zice ce le ziceam și eu. Ce vreau să fac: în jurul acestui antrenor brazilian vreau să mai cresc vreo cinci-șase antrenori care să învețe, iar apoi ei să dea mai departe ce au învățat. Am o academie de fete, dar am și o mini-academie de antrenori. Trebuie să aducem cât mai multe exemple, ca să ne convingem, cu timpul, că trebuie să ne schimbăm. La noi, în sportul românesc, tot timpul alții trebuie să se schimbe. Poate e cazul să ne schimbăm noi. Dacă de mine, de Hagi nu ascultă – și cred că vrem să le luăm locul -, de alții poate ascultă, într-un final.
Și la echipa de fete mai erau discuții cu antrenorii. Le-am zis că eu am venit ca să îi scot din zona de confort. Dar nu e nicio problemă dacă nu vor, rămânem prieteni, dar ne despărțim. Între timp, s-a convins lumea că nimic nu e făcut după ureche la noi la echipă, că totul are o logică. Eu sunt de acord să vină antrenori străini în sportul nostru. Dar să vină, pe lângă ei, oameni de la noi care să învețe, să rămână cu învățătura la noi. Eu am câștigat campionatul în Brazilia cu acest antrenor de la Turda. A venit singur și lucrează doar cu antrenori locali, ca să lase moștenirea mai departe”, spune Cristina.
*
– Cristina, ai plecat de acasă, de la Turda, de la 14 ani, ca să faci performanță. Cât de greu ți-a fost să ajungi unde ai ajuns? Cât de mult s-au schimbat lucrurile de atunci? Cum îi mai putem atrage azi pe tineri spre marea performanță? Se mai poate replica modelul tău?
– Cred că nu mai putem crește copiii așa cum am fost crescuți noi: Tu trebuie să faci aia, și gata! Nu, acum trebuie să faci aia „pentru că” – și îi explici copilului, lucrezi la resorturile lui interioare. M-am gândit de multe ori că nu sunt un termen de comparație. Și pe copiii mei am tentația să îi compar cu mine, și pe cei de la academie îi compar cu mine, că nu am alt reper. „Cum de nu pot să facă asta, când eu la vârsta lor făceam așa și pe dincolo?”.
Dar discuția nu e despre tehnică, ci despre voință. Eu mă antrenam foarte mult singură. Nu o făceam pentru că îmi zicea antrenorul. Nu mi-a zis nici antrenorul, nu mi-a zis nici mama, nici tata. Eu singură credeam că pot să fac mai mult. La 14 ani, m-am transferat la Dinamo, am plecat de acasă, de la Turda. Acolo mă antrenam cu băieții, alergam de una singură pe stadioane… Îmi mai ziceau ai mei să mă duc să mă odihnesc. Dar eu nu și nu! Eram obsedată să mai fac zece atacuri după ce terminam antrenamentul, pentru că nu îmi ieșiseră bine execuțiile din linia a doua. Îl rugam pe ridicător să mai stea 10 minute să mă ajute. Eu cred că acest plus contează – iar asta e valabil în toate domeniile, și la tine la jurnalism: ești un jurnalist comun dacă muncești 6 ore, ești un jurnalist de top dacă stai și te documentezi 12 ore. Dacă vrei să fii diferit, trebuie să faci ceva diferit. Dacă vrei să fii sus, trebuie să faci ceva în plus.
Chiar ieri îmi spunea fiul meu: „Mama, vreau să mă trezesc de dimineață și să fac niște flotări”. El singur a decis asta. I-am spus: „Asta sigur o să te ducă mai sus. Tu și un coleg sunteți la același nivel: dacă tu dimineața și seara faci câte 10 flotări, într-un an vei fi mai sus ca el”. Apoi, m-am uitat recent, cu fiul meu, la un meci al lui Cristiano Ronaldo. Și mă întrebam, ca fostă sportivă, cum își mai găsește motivația, el care e cel mai cel și la bani, și pe Instagram, are și o familie frumoasă… Îl vedeam cum a rămas la fel de motivat și de concentrat și acum, la aproape 40 de ani. Nu e unde e pentru că s-a întâmplat să ajungă acolo. La fel și eu, nu am ajuns unde am ajuns întâmplător. Pic cu pic am făcut asta, de la 14 ani, când eram prima fată care servea din săritură. Dorința de a face mai mult tot timpul, asta creează mentalitatea. M-am întâlnit anul trecut cu un fost antrenor de la Națională. Mi-a zis: „După o ediție de Europene, v-am dat pauză, iar tu după 3 zile m-ai sunat și mi-ai spus că vrei să vii la antrenamente”. Așa eram! Și la mama, la Turda, când veneam, stăteam liniștită o zi, a doua zi eram pe pante, făceam alergări, viteză, flotări. „Trei zile ai libere, mai lasă naibii sportul!”, zicea mama. Eu, nu și nu, că nu vreau să pierd ritmul. Asta te duce sus.
– Tu aveai ambiția asta în tine. În campionatele tari în care ai jucat vedeai des cazuri din astea. Cât de dură e competiția?
– Vezi și la alții asta. De mult ori, chiar competiția asta te motivează. Vezi ce fac alții, te gândești: „Dacă ei fac în plus când eu mă relaxez?”. Am încercat, însă, să nu mă compar prea mult cu alții. M-am comparat o dată cu o tipă din Italia. Eram prima și a doua la număr de puncte pe meci. Eu am 1,80 și ceva, ea 1,93, voleibalistă cu calități extraordinare. Și mi-am zis că vreau să fac ce face și ea pe teren, să lovesc peste blocaj. Și am făcut doar 5 puncte într-un meci. Am mers acasă și m-am uitat în oglindă: „Eu vreau să fiu ca alții? Sau vreau să fiu ca mine, să fac cel mai bine din ce pot eu să fac?”. Eu puteam găsi alte metode de a face puncte. Dar nu puteam lovi peste blocaj, că nu aveam 1,93 și nu săream un metru de la sol, săream doar 80 de centimetri. Atunci mi-am clarificat multe lucruri.
*
– Dincolo de aspectele de management a performanței, ce alte lucruri țin pe loc sportul românesc? Ce alte detalii ai mai observat în munca de zi cu zi, la academie și la echipa de la Turda?
– Mai e o problemă în sportul românesc: problema psihică. Eu nu am avut psihologi la echipă pe vremea mea, dar eu am fost un fel de psiholog pentru mine. Asta m-a ajutat mult. Dacă era și pe atunci cât e de dezvoltată azi psihologia sportivă, ajungeam poate și mai departe. Eu la academie fac cu fetele lunea o jumătate de oră de psihologie: despre încrederea în sine, despre frici. Au adus și ele subiecte extraordinare în discuție.
Nici felul în care societatea, în general, se raportează la sport nu e grozav. Oamenii nu cred că e important să faci sport. Or, sportul e o altă formă de educație. Când faci sport, deja te organizezi altfel, ai o altfel de energie, ești mai sănătos. Nu trebuie să fii perfect. Noi vorbim de Pîrv, de Hagi, de Halep, de Cristina Neagu. Dar, înainte de performanțe, trebuie să avem sport de masă.
Le zic și copiilor mei: voi alegeți dacă vreți să faceți performanță. Tu alegi dacă vrei să fii fotbalist sau doar prieten cu fotbaliștii. Sita cerne, e greu să faci performanță. Doar dacă îți dorești din toate puterile tale ajungi să faci performanță. Dar sportul de masă e foarte important. Văd la Cluj că lumea s-a mobilizat, sunt pline parcurile. Eu tot timpul am zis că cine face sport își deschide și mintea și poate face matematică mult mai bine.
În ultimii ani, de când și cu Internetul și cu alte distracții pentru copii, nu am avut, poate, nici modele care să îi inspire pe copii. Trebuie să-ți vezi aproapele făcând performanță ca să crezi. Vezi că cineva din Turda a ajuns sus? Crezi că poate reușești și tu. Așa e și cu performanțele Naționalei de fotbal, de exemplu, mult mai ușor îi inspiră pe cei mici decât performanțele unor echipe de club din Occident.
Peste toate, ca să faci performanță ai nevoie de bani, de sponsori. Oamenii, dacă nu au un „return” de investiție, nu investesc. Eu, în Brazilia, am avut 26.000 de spectatori la meciul decisiv, când am câștigat campionatul. E un întreg spectacol, de când intri, de când ajungi, de la tricoul pe care îl pui pe tine până la mascotă, totul atrage. Cum mergi la teatru și vezi un spectacol, așa e și la volei. Din păcate, noi nu am ajuns încă la acel nivel.
*
De la acel meci, cu 26.000 de spectatori în tribune, Cristina Pîrv are câteva amintiri de neuitat. Sala întreagă s-a ridicat în picioare strigând: „Pîrv, noi te iubim!”, iar mama sa, prezentă în tribunele încinse de spectacolul de pe parchet, a leșinat de emoție. Adevărul e că brazilienii o iubeau cu adevărat pe Cristina.
„Ca să îți dai seama, în 1999, am primit din partea Braziliei oferta de a mă naturaliza și de a juca pentru Naționala lor la Jocurile Olimpice din 2000. Și, deși marele vis al oricărui sportiv e să ajungă la Olimpiadă și, eventual, să câștige acolo o medalie, am refuzat această ofertă. Brazilia era, pe atunci, o echipă de top, la JO au și luat medalia de bronz. Probabil, cu mine în echipă, ar fi luat o medalie încă mai strălucitoare. Aveau jucătoare de excepție, e clar că dacă au dorit să mă naturalizeze au văzut în mine un plus foarte mare pentru echipa lor. Sunt conștientă că azi aș fi avut o medalie olimpică, un lucru care îți schimbă viața în mod radical. Dar m-am gândit atunci și mi-am dat seama că nu puteam face acel pas. Mi-am zis, doar pentru ambiția de sportiv să fac asta? Eu, care am fost tot timpul căpitanul echipei naționale a României, să joc pentru altă țară? Îmi era imposibil”, își amintește Cristina.
Și în Italia, unde a jucat mai multe sezoane, Cristina e și azi foarte iubită. „În Regio Calabria, oamenii sunt fanatici când vine vorba de sport. Și acum când mă duc acolo nu plătesc la înghețată, nu plătesc la pizza, nu plătesc nimic. După 20 de ani, lumea încă nu m-a uitat. Pe rețelele sociale, eu am și acum mai mulți fani brazilieni și italieni decât români. Românii, din păcate, nu m-au văzut foarte mult jucând în țară…”.
– Cristina, cum e să o iei de la capăt după o carieră atât de spectaculoasă și de intensă? Cum a fost pentru tine să începi viața de după sportul de performanță? Ți-a luat mult să știi ce vrei – și unde – să faci?
– Eu nu știu să fac altceva decât sport. Și m-am simțit cumva obligată să dau voleiului ceva din ce am primit, să dau și altora posibilitatea să facă ceea ce eu am făcut. Și, chiar dacă nu scot din fiecare copil un mare campion, îmi doresc să scot un om mai bun. La Academie, din 100 de copii, poate doi sau trei vor face mare performanță. Dar ceilalți 97 sau 98 vor fi în mod sigur oameni mai buni. Gândul ăsta mă motivează să fac ce fac. Atât de mult le place copiilor în vestiar, vai, Doamne! Simți cum se dezvoltă, simți cum învață unii de la alții… Asta mi-ar dorit să fac, și unde mai bine dacă nu la mine în țară? Am și cetățenie italiană, puteam să merg acolo, îmi era poate mai simplu. Dar mi-am zis că eu pentru România am jucat, de aici am plecat, aici vreau să las ceva în urma mea”, încheie Cristina.
Mare legendă a voleiului în Brazilia, în Franța și în Italia, a luat-o „the hard way”, după ce a refuzat naturalizarea într-o echipă de medalie olimpică și după ce a refuzat să preia conducerea Federației de Volei pe când era încă jucătoare activă. S-a întors la Turda, a luat-o de jos și propovăduiește, pentru oricine e dispus să asculte, despre cum se face sportul bine. O face în țara sa, acolo unde, așa cum știm, e cel mai greu să fii profet.
