Cu capul în nori, cu pași echilibrați

Ancuța Iosif 14 decembrie 2015

La peste 2000 metri pășeam delicat și golul din stomacul meu devenea mai mare decât cel de sub mine.

Din poteca turistică a crestei Făgărașului am urcat un vâlcel înrourat în acea dimineață de august și am văzut norii spărgându-se, dezvăluind creasta Vârtopel-Arpășel, unul dintre cele mai cunoscute și mai frumoase trasee alpine din masiv. De aici am pus hamurile pe noi, coarda pe rucsac și ne-am făcut curaj.

DSC_0103-1

 

Vârtopel-Arpășel, sau Vârpășel, cum am prescurtat-o noi e un subiect popular în grupul meu de prieteniunii au făcut traseul, alții, ca mine, o aveau ca restanță. Până când m-a sunat Andrei, băiatul cu bucle șatene, mereu documentat, în care am încrederea cea mai mare când vine vorba de orice traseu montan. Am mai împărțit coarda, ne-am mai rătăcit împreună, pantaloni rupți, zgârieturi, trasee de noapte, dar am scos-o mereu la un capăt. „Nu vrei să facem Vârtopelu’?”, m-a întrebat. N-am stat pe gânduri.

Vârpășelul, creastă ascuțită, atinge 2385 metri în Turnul Vârtopel și are pe partea stângă un mare hău, pe partea dreaptă un alt mare hău. Traseul variază între echilibristică și ocolit pe pâlcuri de iarbă care sunt ca un guler pentru stâncile-balustradă de care noi ne agățam. Creasta n-ar trebui să fie parcursă în mai mult de patru ore. În timp ce ne puneam hamurile pe noi, eu mă uitam la începutul crestei cu un gol în stomac și cu toate sentimentele amestecate acolo, ca într-o mașină de spălat.

E ascuțită și expusă. N-am mai făcut un rapel* de un an. N-am mai coborât pe coardă, singură, într-un hău de 40 metri (cum citisem că urma), niciodată. Poate n-ar trebui. Dacă se adună norii când suntem în mijlocul crestei și trebuie să cățărăm stânca uda? Nu e ca și cum avem unde să fugim. Am scuturat capul stânga-dreapta, m-am ridicat de pe iarbă și mi-am ignorat piticii.  „Allons-y?”, eu către Andrei.

Eu m-am băgat în față. Am tot auzit că fricile se înving înfruntându-le. M-am oprit la începutul ascuțimii și am încercat o glumiță către Andrei. „Pe aici? Sigur?”. Era o creastă radicală, care nu se încurca în noțiuni stânga-dreapta. Vedeam clar ce ne așteaptă, îi vedeam linia zgârcită în lățime care urca și cobora, urca și cobora, precum cardiograma neregulată a cuiva care trece de la extaz la tristețe, la nervi, ca să se întoarcă iar la extaz, toate în primele cinci minute.

Trebuie să trec peste frica de expunere, trebuie să trec peste creastă, îmi spuneam, e superbă. Am început în patru labe, că încrederea nu a venit toată deodată. Am mai făcut câțiva pași și parcă începea să mi se îndrepte spatele. Am găsit una din multele stânci – balustrade de care urma să mă agăț și am băgat-o la subrațul drept. Bocancii încă umezi de la roua din iarbă erau bine înfipți unul în fața celuilalt, așa cum urma să-i așez pe mare parte din traseu. M-am uit în jur. Vedeam în depărtare siluete mici, mici pe creastă, care urcau spre Vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507 m, la două ore de Bâlea). Sub noi, în spate, mic, într-un alb tăiat de crucea roșie stătea refugiul Fereastra Zmeilor, pe la care trecusem mai devreme. N–aveam cum să ne pierdem acolo sus. Refugiul a fost tot timpul punct de sprijin. Mai făceam un pas, el se mai micșora, dar niciodată nu dispărea.

Eram agitată în prima jumătate de oră. Mă incomoda hamul și-mi tot trăgeam tricoul verde, care ținea morțiș să se înghesuie între spatele meu și rucsacul care-mi scârțâia la urechi. Un Atta oldschool de 60 litri, cumpărat în 2007, cel mai familiar lucru de munte pe care-l dețin. Nici casca albastră nu mi-era comodă pe cap. Am mai strâns rotița de la spate ca să stea mai fixă. Am tras și de colanți în sus, de la pulpe, în rânduri repetate.

Am început să mă-ndrept, am întins mâinile deasupra hăurilor pentru balans, unii pași au fost rapizi, ca să ajung cât mai repede la bucățica mai sigură pe care-o zăream. Creștea numărul de secunde pe care le puteam petrece expusă fără palpitații. Expusă cum n-am mai fost niciodată. La nicio lecție de matematică din generală când mă scotea profa la tablă și nu-mi făcusem temele, la bac la oral română când eram roșie rac, când am pus primele întrebări într-un interviu, când a trebuit să mă integrez într-o țară și o cultură nouă. Mi-a plăcut la nebunie.

Aici eram expuși și conștienți. Conștienți de orice adiere de vânt, de gândul că noi, doi oameni mici eram primiți pe una dintre terasele low-profile ale Făgărașului, terasă îngustă, spectaculoasă și privată (nu ne-am mai întâlnit cu nimeni pe traseu în acea zi).

În Capitală sunt o Ancuța agitată – vărs cafea pe mine și pe alții, mă împiedic des și mă enervez dacă nu pot depăși pe cineva în pasajul de la Unirii care face legătura între magistralele metroului. Acolo sus mă calmasem treptat. Ajunsesem mai calmă decât 50 de ardeleni la un loc și nu mă grăbeam nicăieri. Citeam muchia pe care urma s-o traversez în ritmul meu. Înainte să mă bazez pe o stâncă o clătinam cu mâinile, ca să fiu sigură că nu plecăm la vale împreună. Eram acolo, sinceră și nu trebuia să depășesc pe nimeni.

La stânca următoare m-am uitat lung în sus, era Urechea de Iepure Estică, stâncă de cățărat pe niște scărițe naturale, dar înclinate. Am încercat din nou un „sigur pe-aici?”.  Andrei deja recitea descrierea traseului, scotea coarda, făcea recapitularea cu mine, cum vine coarda unde, cum trebuie să recuperez carabele când urc, după el. Am cățărat chestii mai grele decât treptele alea, dar nu cu 2000 metri sub mine. Totul căpăta altă dimensiune cu zerourile în coadă, o dimensiune de care eram poate prea conștientă. Andrei a strigat din vârfulețul ei că am liber la urcat. Dăduse drumul la GoPro. Primul lucru filmat a fost un „mi-e fricăăă” scremut și răsfățat. „Hai că n-ai ce să pățești”, a spus el calm ca întotdeauna, „ai coarda, eu nu plec nicăieri” (de parcă ar fi avut unde). Am urcat o bucățică, Andrei m-a ghidat ușor, ca pe copiii mici care învață să meargă. Pentru câteva momente am uitat de zerouri. Până ajung sus și văd a doua ureche, cea Vestică. Ca să ajungem la ea trebuie să coborâm în rapel pe Estică.  

Nu a fost un rapel dificil, ba chiar ar fi trebuit să mă bucur mai mult. Dar bucureșteanca stresată se întorcea la datorie pentru câteva minute, recapitulând pașii.

Am carabiniera pe ham. Am reverso pe carabinieră. Acum trebuie să bag cele două fire de semicoardă prin spațiile de la reverso și să am carabiniera trecută prin toate cele patru puncte: hamul meu, cele două bucle de coardă, bucla metalică de la reverso. Ok, sunt ok. Înfiletez blocatorul de pe carabinieră. Dar parcă reversoul ăsta nu e pus bine. Sigur e invers. Trebuie să scot tot și să reiau pașii. Ok, gata. Sunt Gata! Și acum CE?

Trebuia să mă las pe spate și să-mi întind picioarele pe perete, să țin de coarda de sub mine cu mâna dreaptă, să țin de coarda de deasupra cu mâna stângă (sau nu), să găsesc sprijin pentru picioarele mele crăcănate în coborâre, să ascult indicații de la Andrei care-mi tot spunea să am încredere în coardă. Am mai făcut asta. Ștu că mă ține coarda.

De unde tot tracul ăsta? Zerourile mă urmăreau (deși rapelul era de câțiva metri). Am mai făcut asta când vedeam pământul de sus sau salteaua din sală. Acum vedeam doar casca lui Andrei și auzeam vocea aia a lui blândă care m-a enervat atunci. „Nu mai țipa la mine, lasă-mă-n pace că nu pot să fiu atentă și la tine!”. Săracul, nu țipase nicio clipă. M-am foit pe toate părțile. Andrei a tăcut. M-am lăsat pe spate după minute bune, am făcut acel prim rapel cu picioare tremurânde, în niciun caz drepte, perpendiculare pe perete. Andrei mă mai ghida din când în când, eu auzeam „bla, bla bla, la, la laa”, „Mamă, unde ești?”.

M-au trecut multe stări. Am avut un moment în care am vrut să-i propun să coborâm pe un vâlcel de iarbă, guler care susținea stânga crestei. Nu, ducem treaba până la capăt, mă certam eu cu mine. Am trecut de Urechile fudule și după jumătate de sandviș, puțină apă și câteva versuri folk fredonate de Andrei, îmi revenisem.

După alte urcușuri și coborâșuri expuse, geniale, am ajuns și la ultima porțiune. Locul unde creasta se termina și acum chiar era hău. În stânga, în dreapta, în fața noastră. Era un lanț final înfipt într-o stâncă din care începea rapelul nostru de 40 de metri despre care citisem. Am scos coarda mai groasă, serioasă și portocalie, de 60 metri. Andrei a trecut-o prin lanț, a împărțit-o în două și după îndelungi cercetări în hău, i-a dat drumul în vale. Nu a atins niciun fund. Inima-mi bătea la gândul că trebuia să am iar încredere în coardă și în mine că am pus cum trebuie totul.

L-am văzut pe Andrei plecând și nu știa niciunul din noi unde se duce exact. Stânca înghițea din ce în ce mai mult din el, până când i-a dispărut și casca. Aveam încredere în el, dar mi-era frică pentru el de data asta. A făcut niște balansuri dreapta-stânga – de cercetare – și după o așteptare de câteva minute în care mă luase frigul, o voce înfundată mă anunța că a găsit loc de regrupare. Am stat cuminte, ghemuită lângă el, pe un petic mic de pământ, așteptând să tragă coarda de sus, s-o agațe iar pe din două, lângă noi. Am făcut ultimul rapel vorbind cu Andrei, nonșalantă, am mai stat și la o poză în coardă. Îmi recăpătasem 100% încrederea în tot.

Înainte să plece în rapel, l-am întrebat dacă îi e bine. „De ce să nu-mi fie bine, stai liniștită, în 10 minute am coborât”. Au fost mai multe zeci. Abia jos mi-a recunoscut că i-a fost frică și lui sus, că nu știa încotro să caute coborârea, că te duci în orb și speri să găsești un piton în perete de care să agăți coarda, cum scrie în descriere. Apoi vine îmbrățișarea de final, entuziasmul, vine doamna oboseală. Am avut un grohotiș nesimțit de parcurs, cu bolovani pe care am alunecat de câteva ori bune. M-a pufnit râsul. Cât spațiu, ce bulevard. Am ajuns pe la opt seara înapoi la mașina parcată într-o buză de Transfăgărășan, mai curajoși. Fusese pentru amândoi cel mai palpitant traseu de până acum.

„Auzi, dar ce crezi c-am fi făcut dacă nu găseam coborârea? Înnoptam acolo?”, râde el.

„Nu știu, am avut încredere.”

 

___

Echipă: Andrei Panaiotu, Ancuța Iosif

Traseu: Creasta Vârtopel-Arpășel, Munții Făgăraș, de la est la vest, dificultate 1A— 3A

2 august 2015, ziua în care aproape ne pierdusem speranța că se sparg norii.

 

*Rapelul – coborâre pe un perete de stâncă asigurat într-o coardă

Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.