Cu încredere în echipă, căpitanul Valentina Ardean-Elisei speră să conducă România pe podium

Andreea Giuclea 20 decembrie 2015

Căpitanul Valentina Ardean-Elisei le face semn colegelor de echipă să privească înainte. Spre următoarea fază, spre următorul gol, spre următorul meci. În față, nu înapoi, la greșelile sau golurile trecute, pentru că știe că handbalul e un joc în care nu-ți permiți niciun moment de rătăcire a gândurilor sau de cădere a moralului. Nici când conduci, nici când ești condus. Nici când dai goluri surprinzătoare, nici când ratezi, de exemplu, un șapte metri pe final de meci, sau o ultimă aruncare spre poartă.

Când Cristinei Neagu i-a fost parată aruncarea de la șapte metri din finalul sfertului de finală cu Danemarca, mulți și-au pus mâinile în cap. Și-au zis că s-a terminat, că acela a fost un moment psihologic care urma să atârne greu pe umerii fetelor în reprizele de prelungiri. Că nu vor putea să-l depășească și vor cădea, așa cum spun unii că se întâmplă mai mereu cu sportivii români.

Pe teren, însă, fetele au avut alte planuri. În frunte cu Ardean-Elisei (Alice – cum îi spune lumea). Căpitanul echipei, în vârstă de 33 de ani, aștepta pe linia de nouă metri, cu pumnii strânși. Când a văzut mingea scoasă de Poulsen, nu și-a dus nici mâinile la cap, nici nu și-a coborât privirea în pământ. S-a uitat direct la Cristina și a încurajat-o din priviri, apoi a pornit înapoi spre propria jumătate, gata de reprizele de prelungiri.

În scurta pauză le-a făcut fetelor semn să respire, a strigat la ele, a ridicat mâinile în aer, încercând să le transmită că se poate. Chiar înaintea fluierului de start, și-a apropiat fruntea de cea a Cristinei și i-a spus că e cea mai bună. Știe că e puternică, dar „orice jucătoare din echipă, orice sportiv, oricât de dur și de puternic este, are nevoie de susținere.”

În semifinala cu Norvegia, istoria a părut să se repete. Tot într-un final pe muchie de cuțit, tot la scorul de 27-27, de data asta Ardean-Elisei a fost cea care a aruncat spre poartă o minge care putea duce România în finală. Dar, așa cum spunea despre ratarea Cristinei că nu a fost cel mai greu moment, din punct de vedere psihologic, al sfertului cu Danemarca, nici aruncarea ei nu a fost. Pentru că într-un astfel de meci fiecare minut și fiecare moment sunt importante. Punct cu punct, cum se spune și în tenis.

Așa că extrema stângă Ardean-Elisei a făcut ce face de obicei, s-a întors pe teritoriul ei din colțul stânga și a luat-o de la capăt. Iar echipa a luptat până la final, ceea ce a făcut înfrângerea mai ușor de acceptat.

Noua atitudine a echipei a început să-și facă loc pe teren începând din meciul din optimi cu Brazilia, iar Ardean-Elisei, împreună cu Cristina Neagu, au avut un rol important. De la ele a pornit în seara dinainte Braziliei ideea unei discuții în care fetele s-au deschis și și-au găsit echilibrul ca echipă.

Dar căpitanul crede că a fost și un proces gradual de câștigare a încrederii în propriile forțe, și că din fiecare meci au învățat și au rămas cu ceva pozitiv, care să le ajute la construcție: că trebuie să limiteze greșelile din atac, să fie mai organizate în apărare, să nu cedeze și să mențină spiritul de luptă până la final. Le-a ajutat, desigur, și antrenorul Tomas Ryde, pe care îl simt ca pe un om care gândește tot timpul pozitiv. „Fiecare antrenor are stilul lui. Noi, ca jucătoare, trebuie să ne adaptăm fiecăruia. Dar trebuie să gândim pozitiv”, spune Ardean-Elisei despre importanța pe care o joacă partea mentală în handbal, și în sport, în general. De asta încearcă să le țină pe fete mereu conectate la joc, să le păstreze optimismul și încrederea în propriile puteri. Pentru că ea crede în ele.

Pe cât e de curajoasă si luptătoare pe teren, pe atât de blândă pare Elisei în afara lui. Mai ales când vorbește la telefon cu băiețelul ei de aproape trei ani, pe care îl întreba într-o zi în drum spre antrenament, cu vocea emoționată, ce i-a adus Moșul. De o lună, de când e plecată, se văd la telefon, dar i-e greu să nu-l simtă lângă ea. Tot pe telefon a văzut și poezia pe care cel mic a recitat-o la serbarea de Crăciun de la grădiniță, costumat în brăduț și ajutat de educatoare, care-i șoptea versurile.

La șase luni după ce-a născut, Elisei a revenit la handbal, după un singur sezon departe. I-a fost puțin greu să se reacomodeze cu mișcările din teren, dar își dorea mult să ajungă iar la forma de dinainte. Formă care i-a adus o medalie de argint la Mondialul din 2005, când a fost numită și cea mai bună extremă stânga, un bronz la Europeanul din 2010, și o finală de Champions League cu Oltchim, tot în 2010.

Dar, ca și pe teren, unde privește mereu înainte, când o întrebi de performanțele din trecut, nu vrea să se oprească asupra uneia singure. „Am multe amintiri din handbal. Și cu naționala, și cu echipele de club. Orice sezon care se termină cu o medalie la gât e rodul muncii și sacrificiilor noastre.”

Căpitanul României speră că, înainte, o așteaptă o medalie și aici, în Danemarca.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.