Cum s-a văzut semifinala cu Norvegia din mijlocul delegației României și cine sunt oamenii din jurul echipei

Toată lumea are emoții înainte de meci, ne spunea acum două săptămâni, la începutul turneului, secundul Costică Buceschi. Din poartă până sus, în tribunele unde suporterii români începuseră repetițiile la tobe, toți cei cu care am vorbit înaintea semifinalei cu Norvegia simțeau furnicături în stomac. Dar parcă niciunde nu sunt emoțiile așa de mari ca în primul rând de scaune, unde stă delegația României.

Dacă te așezi chiar în spatele lor, nu prea ai șanse să urmărești meciul. Le vezi mai mult tricourile și hanoracele albastre, pe spatele cărora scrie cu galben ROMANIA. Asta dacă nu ești și tu în picioare. E greu să nu devii suporter la un meci al echipei naționale, dar parcă și mai greu atunci când stai în preajma ei de două săptămâni, când vezi meciurile din mijlocul delegației – pentru că nu ai stare sus, la masa presei -, și când începi să le cunoști poveștile și rolul în echipă. Avantajul e că, atunci când îți simți inima în gât și nu mai poți să urmărești lupta de pe teren, poți să te retragi cu ochii în carnețel și să notezi tot ce vezi în jur.

De exemplu, cum primul care iese de obicei de la vestiare înaintea meciurilor e preparatorul fizic Dragoș Luscan, un fost handbalist de 28 de ani specializat în kinetoterapie. Trage după el un mic geamantan negru pe roți, din care scoate cilindri colorați de spumă, o metodă nouă de încălzire și recuperare pe care o promovează în țară. Le lasă lângă banca de rezerve, unde le așteaptă pe fete.

Dintr-un colț al arenei o vezi apoi apărând pe „Gusi”, cum i se spune Nicoletei Alexandrescu, fostă componentă a lotului național și cea care acum, ca șefă a delegației României, are grijă de programul echipei, de deplasări, de echipamente. Cu rucsacul albastru în spate, mereu zâmbitoare, Gusi vorbește cu oficialii turneului, aleagă dintr-o parte în alta și are mereu două telefoane în mână. Lorand Balint, director de marketing al Federației, face ture între teren și tribune, unde vorbește cu suporterii români, face poze sălii și postează clipuri pe Facebook. După ce îi salută pe cunoscuții din lumea handbalului, performance analyst-ul Radu Cheregi, mereu optimist și încrezător, se așază lângă tine și face timpul să treacă mai ușor cu povești despre echipe și amintiri din deplasări.

Pe măsură ce se apropie ora meciului, lui Luscan i se alătură pe teren masorul Claudiu Mărășteanu și kinetoterapeutul Adrian Ionescu, mergând ușor aplecați sub greutatea baxurilor cu apă pe care le aduc lângă scaune. Ies apoi antrenorii Ryde și Buceschi, unul mai zâmbitor, altul mai îngândurat, iar la scurt timp după ei, fetele, conduse de căpitanul Valentina Ardean-Elisei. Cât timp ele fac încălzirea, iar Ryde dă interviuri, Buceschi se plimbă tăcut, cu mâinile la spate, de-a lungul și latul terenului. Înaintea meciurilor, simte că preia emoțiile și responsabilitatea fiecărei jucătoare în parte, cel puțin până aude primul fluier. Ele, în schimb, le depășesc mai ușor – cum încep încălzirea, cum se așază în poartă, cum încep să simtă mingea, le lasă în urmă și se concentrează la ce au de făcut.

Pe bancă, și mai ales în spatele ei, pe scaunele oficialilor delegației, emoțiile par însă să se amplifice odată cu apropierea meciului. Diana Petrescu, portărița de rezervă, pe care fetele vin s-o îmbrățișeze chiar înainte de imn, le simte mai apăsătoare decât dacă ar fi cu ele. La fel e și pentru Gusi, care de când lucrează la Federație vede și partea cealaltă a jocului, dar știe că tot mai greu e în teren.

De pe margine, nu pot face decât să le încurajeze. De cum se fluieră de start, sunt una cu suporterii care bat în tobe câteva rânduri mai sus. Aplaudă, sar în sus la fiecare fază și strigă până răgușesc.

Când Paula salvează poarta pentru prima oară, ținând de scor la 2-2, își aruncă pumnii strânși în aer. Două minute mai târziu, când Norvegia preia conducerea după ce Aurelia Brădeanu șuta în bară, Gusi îi strigă ascuțit: „Nu-i nimiiiiiic!”

Când Luciana Marin primește o lovitură în față și iese de pe teren sângerând, în minutul 10, medicului Florin Oancea îi stă inima în gât. Cunoaște fiecare problemă medicală a fetelor, care i-au fost paciente cel puțin o dată. E specializat în ortopedie și traumatologie sportivă și, deși a făcut judo timp de 20 de ani, s-ar gândi de două ori dacă ar trebui să-i lase pe cei doi copii ai săi să facă sport de performanță, când vede prin câte trec fetele.

„Bravo, Oana!” strigă toți la al patrulea gol al Oanei Manea, cel care reduce diferența la trei goluri.

La pauză, când echipele schimbă terenurile, se mută și ei, alergând pe scările care coboară sub tribune, printre schelele de susținere și înapoi pe scări. Sunt atenți să se așeze în aceeași ordine în care au stat și-n prima repriză, aceeași în care stau de la victoria contra Braziliei din sferturi; nimeni n-are voie să schimbe locul, și mă conformez și eu.

„Ai grijă, Bebe, la Loke!”, îi strigă Gusi Gabrielei Perianu în repriza a doua, când apărarea României devine mai compactă. „Luptăm, luptăm și câștigăm!”, murmură Radu Cheregi în sincron cu suporterii, când România preia conducerea.

„Bravo, Cristinaaa!”. Luscan, Gusi și Diana sar în sus la fiecare gol al României, și uneori rămân în picioare. Lângă ei, reprezentanta turneului, cea care a avut grijă de la început de echipa României, însoțind-o peste tot, aplaudă și-și duce mâinile la piept în momentele importante.

„Fără gol acuma, fetele!”, șoptește și Balint către apărarea sudată de Ryde la pauză.
„Vreau să se termine acum”, oftează Gusi, când România recuperează și întoarce din nou scorul tabelei.

Nu se termină, se merge în prelungiri. Încă 10 minute, iar în primul rând de scaune abia se mai respiră. Lumea se agită la deciziile arbitrilor; se scutură capete, se stă în picioare. Se strâng pumnii, se pun mâinile în cap. Se lasă capul în jos, pe balustradă. Se ridică din nou, cu o resemnare împăcată în privire, și se aplaudă.

Delegația României aplaudă înfrângerea, așa cum a aplaudat și victoriile. Fac parte din echipă și sunt alături de ea, așa cum au fost și când fetele au pierdut, în grupe, și ei le-au spus să ridice capul sus. Le-au fost alături și la antrenamente, unde se strâng în cerc, la mijlocul terenului, de fiecare dată; și când au făcut glume și exerciții de înviorare și când le-au tratat accidentările. Le sunt aproape și acum, deși nu mai pot intra pe teren – regulile turneului sunt mai stricte în fazele superioare.

Așa că rămân în tribună, de unde le aplaudă și le strigă, cu ultimele puteri rămase în voce: „Bravo, luptătoarelor!”

Apoi fug la vestiar să le îmbrățișeze, ca a doua zi să ia de la capăt munca de echipă.