Cum se împarte victoria care le transformă pe „fetele lui Ryde” în „fetele noastre”

Andrei Năstase 14 decembrie 2015

Sunt două goluri avans cu două minute înainte de final, iar sala din Kolding e de nelocuit. Ai lor, vreo 25 de brazilieni deghizați într-un soi de bondari galben-verzi giganți, bat în câteva tobe tribale care scot sunete ascuțite, de tablă lovită cu piatra. “E carnaval!”, îți spun, zâmbind, ziariștii brazilieni.

Ai tăi, 35-40 de români împăturiți în trei culori – mai mult galben -, sunt adunați în jurul unei tobe mari care te neliniștește, te agită. Când toba nu bate, ai tăi cântă și scandează și explodează la fiecare gol, la fiecare blocaj, la orice decizie curioasă de arbitraj. E rătăcire în sala asta, și tu participi fără să știi: te trezești ba în picioare, cu pumnul strâns, ba bătând din palme și urlând ca fără tine – “bine, Paula, bine!” sau “Hai mă, hai fetel…gol, gol!”

Ultima dată când strigi asta, o vezi pe Ada Nechita cu brațele sus, alergând ca urmărită spre înapoi, după ce alergase cu toată viteza înainte. Și e aceeași schemă de pe dreapta, cu Ada eliberată în extremă, de unde nu știe, în meciul cu Brazilia, să rateze.

Trei goluri avans și ceva mai mult de un minut de joc. Nu mai vrei să-ți notezi nimic și nu mai poți să-ți notezi nimic. Dar în cinci secunde, Ana Rodrigues Belo le aduce pe campioanele mondiale din nou la două goluri. Tot nu s-a încheiat. Fetele trebuie să marcheze încă un gol. Atacul ăsta și sigur e victoria României. Cineva să scoată un nouă metri, să ceară un timeout, să arunce la poartă – toate trei, dacă e posibil. Și când se înalță iar Aurelia Brădeanu, pentru al șaptelea ei gol, înțelegi că s-a terminat! România a învins Brazilia și joacă în sferturile de finală ale Mondialului.

Pe teren, fetele aleargă de la una la cealaltă, se strâng la un loc și apoi aleargă iar, fără direcție precisă. Aleargă pentru că nu pot sta. Dar uite că găsesc drumul spre banca tehnică, spre Tomas Ryde și Costică Buceschi, pe care nu-i mai recunoști. Știi cine sunt, dar nu mai sunt ei. În locul bărbaților calmi și măsurați, sunt doi puști care sărbătoresc, roșii la față și ușor stingheri, alături de fete și de fani. “E și victoria lor”, aveau să spună oamenii din staff și jucătoarele, cu lacrimi de bucurie în ochi.

Probabil că au dreptate, și chiar dacă nu ar avea victoria tot va fi împărțită. Și va fi împărțită pentru că încă de dimineață auzi povești ale oamenilor transformați aseară în antrenori de handbal și jucători de handbal și iubitori de handbal; oameni serioși care îți spun că au vorbit, prin televizor, cu jucătoarele, iar jucătoarele le-au răspuns. Ce le-au cerut? Unii au vrut goluri, alții le-au încurajat să nu cedeze în apărare, să se întoarcă repede, căci “uite! vin braziliencele peste noi”.

Și echipa Braziliei a tot venit, într-adevăr. După o repriză care a părut să dureze ore întregi, în care Paula Ungureanu a scos de la șapte metri (de trei ori), de la nouă, din extremă și de pe pivot, în care Eliza Buceschi dădea senzația că va pătrunde și pe gaura cheii, România intra la pauză cu cinci goluri avans: 13-8. Cristina Neagu tocmai înscrisese în ultima secundă, de la 12 metri depărtare, iar campioanele mondiale aveau un drum lung înapoi în meci.

La pauză, românii cuceriseră definitiv răcoroasa sală din Kolding. “Ce repriză de handbal!”, îți spui.

În primele zece minute, cele două echipe împărțiseră mai multe lovituri decât goluri, într-o demonstrație de rigoare defensivă. România dădea senzația că se poate desprinde, dar era trasă mereu înapoi. Când enervant de frumos, când pe o respingere de-a Paulei care ajungea, cu încăpățânare, tot la ele, sud americancele țineau aproape. Tot așa cum Spania, în primul meci tare din Danemarca, reușise să se agațe de fetele lui Ryde până când, pe final de primă repiză, treceau în avantaj.

Dar cu Brazilia avea să fie altă poveste. Asta și pentru că sâmbătă seara, cu o zi înainte de meci, fetele reușeau o discuție inspirată și inspirațională, care nu doar că a readus încrederea de sine acolo unde era nevoie de ea, dar a și legat echipa. Și asta se vedea încă de la antrenamentul din ziua jocului, dar avea să se vadă perfect la încălzirea dinaintea meciului și în primele minute, când apărarea (moale și dezechilibrată până la meciul din optimi) părea de-acum un singur organism.

După 19 minute, România încasase doar cinci goluri de la campioana mondială. Paula, în poartă, era în transă, iar fetele din fața ei erau înfricoșătoare. Valentina (Alice) Elisei făcea perfect ceea ce exersase la antrenamentul de dimineață, iar Ana Rodrigues Belo, cea mai bună marcatoare (și jucătoare) a Braziliei, era neutralizată. Apărarea cinci plus unu mergea fără greșeală. Și când, în minutul 19, Gabi Szucs ieșea pe margine cu nasul spart, suporterii români se temeau că organismul va suferi. Numai că Gabriela Perianu, intrată pe fază defensivă, prindea și ea o zi grozavă, închidea centrul, recupera toate mingile respinse și reașeza echipa pe atac.

De altfel, de la apărare a pornit și perioada bună de zece minute în care fetele au dat șase și au primit doar două goluri. Tocmai atunci ceruse Morten Soubak timeout, să schimbe planul defensiv și portărița. Dar Pessoa (intrată în locul Barbarei Arenhart), care a apărat bine pe final de repriză, nu putea să scoată chiar tot. Cum să apere la Ada Nechita și Alice Elisei, care săreau de pe extremă până-n poartă, cum să apere la Brădeanu, care arunca prin evitare, din orb, și cum să apere la Neagu, care trăgea de la 10-11 metri de parcă era lângă ea, pe semicerc?

Așa începea repriza a doua, cu cinci goluri avans pentru România, dar cu o Brazilie neobosită și încăpățânată, care se apropia la două goluri, înainte ca fetele lui Ryde să sprinteze iar la cinci lungimi, cu doar 15 minute de joc.

De aici, tragi puțin de umeri și-ți spui că fetele trebuie doar să-și țină atacurile. Doar (de parcă ar fi ceva simplu) să păstreze diferența asta câteva minute, până când adversarele vor fi descurajate. Dar astea sunt povești. În realitate, în loc de șase goluri distanță, Brazilia venea la patru. Pe faza următoare, Elisei intră în circulație pe pivot, scoate șapte metri, dar Neagu lovește bara. În loc de cinci, trei goluri. Și în minutul următor, Nascimento și Amorim găsesc două rachete care le aduc pe campioanele mondiale la un singur gol distanță. Cinci minute teribile, cu patru goluri primite și niciunul marcat. Iar când fetele scapă mingea pe atacul următor, Brazilia poate să egaleze și să întoarcă meciul complet. Numai că Paula Ungureanu nici nu vrea să audă treaba asta. Când parează iar, îi vezi pe ai ei, în tribuna din dreapta, săriți în sus de pe scaune: “Asta e! Bineee!”

Așa e de greu sportul ăsta. Joci perfect un meci întreg, dar poți pierde totul în câteva minute, când ți-au lipsit câțiva centimetri. Nimeni nu-ți va poate spune încotro ar fi apucat-o meciul dacă Brazilia egala. Și niciuna dintre fete nu a stat prea mult să se gândească la asta. Au reluat succesiva, au dus-o de două ori dintr-un capăt în altul, cu răbdarea cerută de pe bancă, până când Ada Nechita s-a eliberat în extremă, de unde putea probabil înscrie de azi și până mâine.

Și ce bine că există un “mâine”, când le poți din nou antrena, susține și admira pe fetele astea.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.