„Dacă ar fi să mai aleg de 100 ori, tot așa aș alege.” Anca Stoenescu, despre visul de-a juca la JO și munca prin care l-a împlinit

Ca orice sportiv, Anca Stoenescu, cea mai titrată baschetbalistă româncă, a visat mereu să ajungă la Jocurile Olimpice. Dar dacă baschetul 3×3 nu ar fi fost introdus în programul olimpic – se va juca pentru prima oară la Tokyo în 2021 –, știe că totul ar fi rămas un vis. Sau o glumă, ca cele pe care le auzea uneori în cantonamente: „Ce, te pregătești pentru olimpiadă?”, îi spuneau uneori colegele. „Era destul de greu să ajungem cu baschetul 5 la 5 și probabil totul rămânea o glumă: dacă cu baschetul n-aveam nicio șansă, poate alergăm.”

Dar calificarea, care a venit în octombrie 2019, pe baza ierarhiei în clasamentul mondial de baschet 3×3, n-a fost doar rezultatul unui vis, ci al unui drum pe care jucătoarele au pornit când nu mulți le dădeau șanse să reușească. „Nu credea nici federația, nici antrenorii, nimeni nu prea a primit vestea cu 3×3-ul. Era considerat un sport de stradă, pe undeva am întâmpinat dificultăți și din partea cluburilor, care nu prea au acceptat, pentru că riscau foarte mult dacă te accidentai.”

Chiar dacă la nivel de baschet de stradă se joacă de mult, baschetul 3×3 – varianta mai scurtă (un meci durează 10 minute), mai dinamică (un atac durează 12 secunde, în loc de 24) și urbană a baschetului – există ca disciplină oficială abia din 2010, când a fost introdus la Jocurile Olimpice de Tineret din Singapore. România a jucat un rol important în evoluția acestui sport ca disciplină oficială, prin Sport Arena Streetball, care organizează de peste 10 ani competiții urbane de 3×3 în locuri ca Piața Revoluției, Afi Palace Cotroceni sau Palatul Parlamentului, patentând o rețetă în care spectacolul sportiv de sub panou este completat de muzică şi demonstraţii de slam-dunk. Prima ediție a Campionatului European Masculin de baschet 3×3 a fost organizată în 2014 în România, într-o arenă montată printre statuile din Piața Universității, și a fost câștigată de echipa României. Echipa feminină a câștigat și ea o medalie, argint la Campionatul European din 2016, turneu găzduit tot de București.

În 2017, când Comitetul Olimpic Internațional a decis – parte a unui demers de a face competiția olimpică mai atractivă pentru publicul tânăr, urban –  introducerea baschetului 3×3 în programul Jocurilor Olimpice, începând cu ediția din 2020, reprezentanți internaționali au recunoscut meritul României: „Cei de la Sport Arena Streetball au fost pionieri în dezvoltarea baschetului 3×3, care acum a devenit disciplină olimpică”, a spus Patrick Baumann, secretarul general al FIBA și membru în board-ul CIO.

Atunci au început și jucătoarele să muncească pentru Tokyo, nu doar să viseze. „A fost o chestie pe care ne-am asumat-o noi, ca jucătoare”, spune Anca. Au văzut că la turnee aveau rezultate, că se băteau de la egal la egal cu țări care aveau deja un sistem implementat și campionate de 3×3, și au început să meargă la turnee unde puteau strânge puncte pentru România. Erau un grup extins de cinci-șase jucătoare, din care făceau parte Gabriela Mărginean, Sonia Ursu-Kim, Gabriela Irimia, Elisabeth Pavel, Ashley Walker, Alexandra Uiuiu sau Ruxandra Chiş, care călătoreau, uneori își plăteau singure deplasările, și jucau prin rotație. Din Franța zburau în Rusia, de acolo în Italia, apoi în Japonia sau Canada. „Doar drumul te rupe.”

Vara trecută, au avut turnee aproape în fiecare săptămână, din luna mai până în octombrie, unele în țară, altele în străinătate, iar Anca a jucat și trei pe săptămână. „În fiecare weekend a fost câte ceva. Dar având în vedere că totul s-a terminat cu un succes atât de mare pentru noi, ca țară, chiar mă bucură și a meritat.”

**

Anca a știut de mică cum e să crezi că locul tău e undeva, chiar dacă nu toți îți dau șanse să fii acolo. De exemplu, pe terenul de baschet din curtea școlii, alături de băieți. Era singura fată și n-au acceptat-o ușor. „A trebuit să muncesc foarte mult, să demonstrez că merit să fiu acolo. Ei fiind mai mari, știau deja cum se joacă și mie îmi era destul de greu. Trebuia să fiu ca ei, să nu mă plâng că mă loveau și tot felul de lucruri din acestea.” Nu s-a demoralizat, și s-a infiltrat printre ei. Altceva spune că oricum nu avea ce să facă în orele de sport, „pentru că fetele nu erau obișnuite cu sportul. Băietii jucau fotbal și noi stăteam prin sala de gimnastică”.

În paralel, făcea baschet la un club sportiv din Timișoara, unde a ajuns după o selecție făcută de un antrenor în școală. A făcut parte dintr-o generație bună, care a câștigat campionate naționale șase ani la rând, și asta i-a dat încredere. „Vrei nu vrei, lucrul acesta te motivează. Atunci când câștigi mereu, toată lumea parcă își dorește să te bată, tu mereu îți dorești să fii în top, și așa a venit trecerea de la junioare la senioare.”

Dincolo de motivația pe care ți-o aduce performanța, să fii jucătoare de baschet în România nu e nici ușor, nici mereu atractiv. Nu e un sport mediatizat și nu joci cu tribunele pline. Dimpotrivă, de multe ori sălile sunt goale. „Hai să zic că baschetul masculin e mai mediatizat, mai sunt date meciuri din campionatul național al băieților, dar baschetul feminin este foarte slab mediatizat, din toate punctele de vedere, parcă nimeni nu-și dă interesul.” Poate suporterii ar veni, crede Anca, dacă echipele ar investi mai mult în promovare, „dar condițiile sunt destul de grele, cel puțin iarna, lumea nu vine din cauza frigului din săli”.

Oricât de demotivant e să joci cu sala goală, Anca știe că rezultatele aduc oamenii la sală. Iar baschetul 5×5 nu mai reușește astfel de rezultate. „Cu echipa națională am avut un moment la tineret, am câștigat medalia de bronz la un campionat european (n.r.în 2000), și a fost un moment foarte frumos; cu generația pe care am avut-o atunci am realizat ceea ce nimeni nu ar fi crezut. Din păcate, după acel Campionat European foarte multe jucătoare au fost nevoie să se lase de baschet, pentru că au început aceste transferuri de jucătoare străine. (…) Majoritatea cluburilor au renunțat ușor la jucătoarele autohtone pentru că și-au dorit rezultate rapide fără să investească în copii, ceea ce din punctul meu de vedere este o mare greșeală. Și din cauza acestui lucru nu avem șanse foarte mari cu echipa de 5 la 5, deși ele sunt pe drumul cel bun. Automat, neavând junioare, e foarte greu să crești.”

**

Ea nu s-a gândit niciun moment să renunțe. Pentru că iubește baschetul, dar și pentru că a reușit să se impună și să fie în teren la fiecare echipă la care a jucat. O motivație importantă a fost și perioada de aproape opt ani petrecută în străinătate. A jucat pentru Sporting Atena, cu care a evoluat în Euroligă, pentru Kervanos Stovrolou și AEL Limassol în Cipru (unde a fost numită de două ori cea mai bună jucătoare străină din campionat) şi pentru Eliztur Ramla din Israel.

Acolo a văzut cum e să joci cu spectatori în sală și să ai condiții bune la club. „Indiferent cât de mic era clubul, condițiile minime pe care ar trebui să le aibă erau. Nu se punea problema de recuperare medicală, de asigurări, lucruri care la noi nu prea există. Erau și mai mulți spectatori la meciuri, erau și spectatori care își plăteau biletul, ceea ce la noi nu prea se întâmplă, nici gratuit nu vin.”

„E altceva când joci cu o sală plină. Parcă te simți cumva obligat și față de acei oameni care își dau două ore din timpul lor să vină să te vadă. Ca să nu mai zic să te susțină, să strige, să te încurajeze, indiferent că pierzi sau câștigi, ei sunt acolo lângă tine.”

E greu să nu simți lucrurile astea, ca sportiv, dar Anca nu se plânge și nu regretă drumul pe care l-a ales. „Un sportiv întotdeauna joacă cu sufletul și, indiferent de condiții și greutăți, când ești pe teren nu te mai gândești la asta, îți dorești să dai totul și apoi vezi ce va mai fi. Dacă vor fi greutăți, vom face în așa fel încât să trecem și peste ele.”

Motivația, spune jucătoarea, e să joci bine, să ai rezultate și să aduci suporterii alături de tine. Iar baschetul 3×3 poate face asta. E un sport dinamic, spectaculos, care se joacă în aer liber sau în mall, cu muzică în fundal, dar și un sport în care Anca, dar și colegele ei de echipă, crede că pot avea rezultate.

„Îmi doresc să facem o figură foarte bună acolo, pentru că eu cred în șansele noastre, având în vedere că sunt doar opt echipe, totul e posibil.” Nu se ferește nici să se gândească la o medalie olimpică, chiar la aur. „ Pentru mine, calificarea nu este suficientă. Deși mi-am dorit mereu să particip, asta nu înseamnă că mă mulțumesc doar că am ajuns acolo. Chiar îmi doresc și cred că se poate.”

Deși vorbește deschis despre o medalie, nu simte că asta aduce presiune. „N-o luăm ca pe o presiune, mi se pare că e un lucru care îți dă aripi. Mai ales că vrem să reprezentăm România cât mai sus și să demonstrăm tuturor că în România ar trebui să se investească mai mult, în orice sport. Pentru că nu se poate fără investiții și asta cred că e și cauza regresului sportului românesc. În 3×3 n-au fost investiții, a fost pasiune pur și simplu.”

**

Amânarea Jocurilor Olimpice le-a amânat cu un an împlinirea visului pentru care au muncit, dar le oferă și timp să se pregătească mai bine, fizic dar și mental, spune Anca. După două luni în care s-au antrenat individual și în ședințe pe Zoom supravegheate din Slovacia de antrenoarea lor, Tatiana Gallova, o parte din lotul olimpic de 3×3 (Gabriela Mărginean, Ancuța Stoenescu, Gabriela Irimia, Alexandra Uiuiu, Anca Șipoș, Florentina Stănici și Anne Marie Godri Părău) a intrat, la începutul lunii iunie, în cantonament la Izvorani. (Pivotul Elisabeth Pavel a revenit din Italia și se va alătura după două săptămâni de izolare la domiciliu, în vreme ce Sonia Ursu-Kim se află în Coreea de Sud, iar Ashley Walker este în SUA).

„Am pierdut condiție fizică”, spunea Anca la intrarea în cantonament despre perioada de izolare, „în schimb am câștigat pentru că am răbdare mult mai multă, cu mine, cu noi toate. Această pandemie nu a adus doar minusuri, a adus și plusuri.”

După ce-a câștigat 12 titluri de campioană națională, Anca va ajunge pentru prima oară la Jocurile Olimpice la 41 de ani, dar spune că nu s-a gândit prea mult la vârstă. „Până la urmă, vârsta e doar un număr, din punctul meu de vedere. Îmi place ceea ce fac și de aici vine totul. Atât timp cât ești sănătos și poți, atunci când faci totul cu plăcere, cu siguranță vine și partea frumoasă a acestui sacrificiu. Deși nu-l consider un sacrificiu, pentru că pentru mine întotdeauna a fost o plăcere, nu cred că am sacrificat nimic, nici măcar copilărie sau timp liber. Mi-a făcut plăcere să fac ce am făcut. Nu mi-am dorit să merg într-o vacanță, am preferat să merg într-un cantonament. A fost alegerea mea și, dacă ar fi să mai aleg de 100 ori, tot așa aș alege.”