„Dacă pornești cu premiza că e imposibil să ajungi în NBA, degeaba muncești.” Un tânăr a descoperit importanța pregătirii mentale și vrea să-i ajute și pe alții

În clasa a X-a, Andrei Arion a primit la școală o temă cu titlul de proiect personal: să creeze ceva, orice. Andrei, unul din cei mai promițători baschetbaliști sub 17 ani, și-a amintit că, de-a lungul anilor de juniorat, mai mulți antrenori i-au spus că cea mai mare slăbiciune a sa pe teren e partea mentală. Avea prea multă energie și nu putea mereu s-o controleze; uneori, avea un limbaj al corpului agresiv, își pierdea răbdarea și concentrarea, nu avea mintea limpede. Iar asta e o nevoie vitală în baschet, spune acum, mai ales pentru poziția lui, de coordonator de joc.

Ca să devină mai bun, a început să citească articole și cărți de psihologie sportivă. Iar ca să înțeleagă mai bine informațiile, s-a gândit să scrie un ghid pentru proiectul de la școală. „Să pun toată informația pe care am citit-o, împreună cu ce-am trăit eu, experiențele mele, și cu ce-am vorbit cu alți oameni, să creez ceva care mă va ajuta și pe mine să înțeleg mai bine informația pe care am citit-o, dar îi va ajuta și pe alții. Pentru că oricine poate să devină mai bun pe partea asta, mai ales jucătorii români.”

Primele două-trei luni, s-a documentat citind cam un articol pe zi, seara, după școală și cele două antrenamente, unul cu echipa școlii, celălalt cu Steaua CSM EximBank. Apoi, în vacanța de iarnă, a scris cele 116 pagini, lucrând câte două ore pe zi, timp de trei săptămâni. A rezultat lucrarea „The Psychological Profile of a Basketball Player”, în limba engleză, structurată în trei părți: ce se întâmplă în mintea baschetbalistului înaintea, în timpul și după un meci, cum poate deveni mai concentrat, mai relaxat, mai detașat. Andrei a inclus în paginile textului citate motivaționale ale unor baschetbaliști și antrenori celebri (ca LeBron James, Kobe Bryant, Stephen Curry, Phil Jackson), experiențe personale, și două interviuri, cu Robert Bobroczky, coechipierul său în lotul naționalei de baschet României, și cu Levente Szijarto, jucătorul Stelei și cel mai titrat baschetbalist român în activitate.

Andrei spune că scrierea ghidului l-a ajutat în primul rând pe el. „Am făcut progrese mari. De exemplu, nu mai reacționez atunci când arbitrii fac o greșeală; înainte poate deveneam frustrat, dar ușor-ușor am înțeles că nu pot să controlez arbitrii sau dacă intră mingea în coș sau nu. Pur și simplu joc mai limpede, nu mai iau așa de multe faulturi tehnice și trec mult mai ușor peste fazele proaste.”

„Înainte depășeam foarte greu înfrângerile, și asta s-a schimbat. Acum o înfrângere nu e la fel de dureroasă; dacă știu că am dat tot ce am putut, mi-e mai ușor. Doar gândul că puteam să fac mai mult mă omoară uneori. Dar am învățat să trec peste. N-o să uit niciodată că am pierdut, dar îmi continui viața.”

Pregătirea mentală i se pare la fel de importantă ca antrenamentul de baschet sau cel fizic, dar crede că e încă un concept nou în baschetul românesc. Asta îi ține pe jucătorii români în spate, crede Andrei. „Am început să înțelegem care este diferența dintre noi și alte țări, pentru că suntem la fel de bine pregătiți fizic, îndemânarea e la fel. Atunci de ce pierdem cu alte echipe? Suntem cu siguranță la fel de talentați, poate chiar mai talentați. Dar poate că jucătorii români nu se antrenează la fel de mult și cred că talentul este de ajuns; apoi, pe lângă că nici nivelul competițional nu e așa de bun, poate că nu sunt nici așa de mulți antrenori pregătiți să ia un talent și să-l ghideze pe partea corectă, să muncească. Dar cred că, dacă ai dorință, poți să treci peste unele lipsuri.”

*

Andrei a făcut primii pași în baschet la șase ani, la clubul ACS Dan Dacian București. Îi plăcea mai mult fotbalul, dar mama sa l-a dus la baschet. După primul antrenament, în care a rămas uimit că a înscris un coș, a uitat de fotbal. „Nu pot să explic de ce îl iubesc. De exemplu, nu alegi oamenii pe care îi iubești; când e dragoste la prima vedere, nu există o explicație.”

După șase ani la ACS Dan Dacian, s-a mutat la Steaua CSM EximBank, unde a jucat pentru echipele U16, U18 și U20. Are opt titluri naționale, la toate categoriile de vârstă, iar recent a fost desemnat cel mai de perspectivă jucător al turneului final U20. Deși spune că premiul l-a onorat, îl vede mai mult ca o încurajare să continue. „N-a fost un premiu de MVP, deci e mai mult o încurajare; cred că cel mai de perspectivă e un îndemn pentru un jucător că trebuie să muncească și mai mult, că poate deveni mai bun.”

După liceu, își dorește să joace la echipa unui colegiu bun din SUA. Cel mai mare vis e, bineînțeles, NBA. Dacă nu, să joace în Euroligă. I se pare realist? „Dacă muncesc și îmi văd de treabă, eu zic că este un vis realist. Dar nu trebuie să uit care sunt șansele să ajung acolo, mai ales că pe poziția mea n-a jucat niciun român în NBA sau în Euroligă. Dar de aceea muncești; dacă pornești cu premiza că e imposibil, că nu e realist, degeaba mai muncești. Cu cât îți alegi vise cât mai greu de obținut, cu atât e mai mare fericirea. Dacă îți alegi ceva ușor – ‘ok, o să joc în prima divizie în România’ – nu te satisface.”

Până atunci, își petrece vara dintr-a X-a către a XI-a în cantonament cu lotul național U18, cu care va participa, între 28 iulie – 6 august, la Campionatul European U18 (Divizia B) din Tallin (Estonia). „Îmi doresc să ajut echipa, să fiu ales între cei 12 care o să meargă, și să jucăm un baschet colectiv, bun. Și sper să trecem de grupe, că România nu s-a calificat de mult timp din grupe, deci e un obiectiv ambițios.”

Tot în cantonament își va serba și ziua de naștere: împlinește 17 ani pe 14 iulie. Ce-și dorește de la ultimul an înainte de majorat? Să nu se accidenteze, să facă pasul la echipa de seniori cât mai curând și să aibă note bune la școală.

Pe lângă a fi un baschetbalist bun, pentru Andrei e important și să aibă rezultate bune la școală. În generală, a mers la olimpiade de biologie și matematică, e bursier la Școala Americană, iar planurile lui de viitor împletesc școala cu baschetul. Își dorește să joace în SUA și pentru că acolo sunt cele mai bune facultăți. „Poți să te folosești de baschet să primești o bursă sportivă, să studiezi acolo gratis și să îmbini baschetul cu școala. În România, cu două antrenamente pe zi, e greu să ajungi la școală, dacă nu e ceva structurat, într-un campus. În plus, la cum e traficul în București, pierzi mult timp, e foarte greu să le faci pe ambele, doar dacă ai avea un elicopter.”

„Mi-ar plăcea să continui cu baschetul, dar niciodată nu știi ce-ți rezervă viața. Eu mă văd jucător de baschet, dar trebuie să iau în calcul și alte opțiuni. Dacă mă accidentez? De aceea pun mare accent pe școală, pentru că niciodată nu știi ce se poate întâmpla cu cariera ta de baschetbalist, mai ales în România. Te accidentezi, nu mai poți să revii, și dacă nu ai școală, rămâi pe drumuri.”