Daciana Hosu: „Mi s-a dat șansa de a demonstra și cred că de asta avem nevoie toate jucătoarele. Chiar dacă greșim, greșeala e omenească, doar să învățăm din ea”

Andreea Giuclea 6 decembrie 2021

[Corespondență din Castello]

Daciana Hosu a avut emoții „destul de mari” înainte să apere pentru prima oară poarta României la un turneu final de senioare, dar și-a dorit să fie emoții constructive. Când a intrat pe teren, în repriza a doua, și-a spus că trebuie să facă tot posibilul să ajute echipa, să arate cât de mult își dorește asta. Știa de obiectivul impus, de a nu primi mai mult de 17 goluri, și a privit des spre tabelă, să se asigure că e în grafic. „A fost chiar la limită.”

Din momentele de final, când a câștigat premiul de MVP, jucătoarea de 23 de ani nu mai ține minte decât bucuria și surpriza. „Am auzit un număr, ninety, și mă gândeam cine are 90? După, mi-am auzit numele și m-au împins fetele, că nu realizasem.”

Visase la momentul când va debuta la un turneu final cu senioarele, dar nu se aștepta să fie atât de frumos. Să vină cu o victorie, cu un titlu de MVP și cu părinții ei privind-o tribune. Locuiesc în Spania, aproape de Barcelona – tatăl de 10 ani, mama de patru – și n-o mai văzuseră niciodată jucând în tricoul echipei naționale – de junioare sau tineret -, ci doar pentru echipa de club.

După meci, au vorbit puțin, „de la distanță, cu normele de protecție”. Le-a dat lor premiul, iar ei i-au spus că sunt mândri de ea. Apoi ei au plecat spre casă, pentru că a doua zi munceau, iar ea s-a întors la hotel cu echipa. Și-au luat la revedere cu gândul că se vor vedea vara următoare, ca în fiecare an, când îi vizitează în vacanță. Iar până atunci, vor continua să vorbească zilnic la telefon.

„Îmi doresc să demonstrez, chiar dacă sunt un portar destul de tânăr”

Daciana își vede rar părinții de la 16 ani, când a plecat de acasă, din Bistrița, să-și urmeze visul unei cariere în handbal care s-o aducă în astfel de momente, ca cel trăit duminică seara. S-a mutat la Brașov, unde a lucrat cu Mariana Tîrcă și a locuit șapte ani cu Daria Bucur, inter dreapta de-o vârstă cu ea. „Ne-a fost puțin greu, că nu eram obișnuite fără părinți, fără familie lângă noi, dar cred că a fost un plus să fim amândouă, să nu fim singure.”

La Brașov, a fost printre cele 17 handbaliste suspendate în noiembrie 2019 pentru că au efectuat un tratament cu laser de joasă frecvență, o metodă interzisă de regulamentul Agenției Mondiale Anti-doping (WADA).

În cele nouă luni departe de teren, i-a lipsit atât de mult handbalul, încât nu se prea putea uita la meciuri. Nu se prea putea nici antrena – mai ales odată cu venirea pandemiei și închiderea sălilor – și căuta metode de pregătire acasă: fie printr-o aplicație pe telefon care o ghida să imite mișcările unui portar, fie cu sticle de 5 litri de apă agățate de o coadă de mătură, cu care lucra brațele sau picioarele.

Nu era însă suficient, iar când a revenit, a simțit că și-a pierdut din condiția fizică și nu i-a fost ușor să-și reintre în formă. S-a simțit însă sprijinită de noua ei echipă, Vâlcea. „M-au ajutat foarte mult, am făcut și antrenamente în plus, după antrenamentul cu echipa, au rămas și jucătoarele care stăteau cu mine la aruncări.”

Răbdarea, încrederea și șansa de a juca au ajutat-o să ajungă, acum, la un nivel pe care îl crede mai bun decât cel de dinainte de suspendare. „Mă simt mult mai bine și psihic, și fizic, cred că sunt într-o creștere. Pentru că mi s-a dat șansa de a demonstra și cred că de asta avem nevoie toate jucătoarele, de a ni se da șansa. Chiar dacă greșim, greșeala e omenească, doar să învățăm din ele. Simt că am demonstrat că pot să le ajut și asta vreau să fac în continuare.”

Atuul ei din poartă crede că este concentrarea. „Nu cred că s-a întâmplat în vreun meci să mă piardă faza, tot timpul sunt atentă la minge, nu prea realizez ce e în jur, nu aud, câteodată mă strigă fetele de pe bancă și nu le aud.”

Ca să devină mai bună crede că trebuie să lucreze „la mobilitate puțin, pentru că sunt un tip de portar destul de static și de greoi, pentru că am și câteva kilograme în plus, sincer. Nu e neapărat un impediment, dar trebuie să mă obișnuiesc cu asta, pentru că sunt tot felul de portari supli, foarte rapizi. Trebuie să mă gândesc că ăsta e stilul meu și trebuie să fac cumva să merg cu stilul ăsta înainte.”

Se gândește la istoria de portari valoroși a României, dar nu o simte ca pe o presiune. A crescut idolatrizând-o pe Luminița Huțupan, care i-a fost și antrenoare de portari la lotul național de junioare. „Mă mai întâlnesc cu ea câteodată la Vâlcea și îmi spune că vrea să ajung ca ea sau chiar peste ea. Nu e neapărat presiune, cred că e un plus pentru mine, ținând cont că sunt și cumva într-o legătură cu ea și pot să primesc sfaturi de la ea. De exemplu, că trebuie să fiu mult mai sigură pe mine și să am încredere în potențialul meu.”

Cu încredere vrea să privească și spre meciul următor, cu Norvegia, poate cel mai greu al României la acest turneu final. „Cred că o să fie greu, nu poate fi ușor sub nicio formă, dar până la urmă suntem oameni, nu cred că Norvegia are două mâini sau două picioare în plus. Putem în egală măsură să câștigăm sau să pierdem, totul depinde de noi și de cât de mult ne dorim.”

Dacă ar juca, nu crede că s-ar simți timorată știind că în fața ei stă o multiplă campioană. „Sincer, nu. Probabil aș avea emoții, pentru că sunt mult mai experimentate, normal. Dar pot compensa cu motivație, cu dorință.”

Și cu bucuria de a fi pe teren – mai ales după lunga absență -, la un Campionat Mondial, o bucurie care i se citește pe întregul chip. „Chiar mă bucur foarte mult. Mereu m-am gândit că faptul că am lipsit atât de mult mi-a dat cumva încrederea că o să revin și mai puternică. Nu am avut perioade să-mi pară rău, mereu mă gândesc că tot răul spre bine, spre mai bine. Încerc să fiu pozitivă, pentru că mi-am dat seama că negativismul nu prea duce nicăieri.”

Unde își dorește să ajungă în carieră? „Deocamdată îmi doresc să rămân aici, la echipa națională și să am continuitate. Îmi doresc să demonstrez, chiar dacă sunt un portar destul de tânăr. Se zice că un portar experimentat e după 28 de ani, dar îmi doresc să acumulez cât mai multă experiență și să dau cât mai multă siguranță echipei.”

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.