De ce iubim Mondialele | „Club versus country”: își mai au rostul competițiile de fotbal interțări? 

Ciprian Rus 26 noiembrie 2022

„Club versus country” – „club contra țară”: un conflict născut odată cu fotbalul, pe care timpul, interesele de totul felul și schimbările dramatice din lumea noastră nu au făcut decât să îl inflameze, mai cu seamă după super-profesionalizarea sportului. De când banii dictează tot mai mult, iar banii îi învârt cluburile – și mai ales super-cluburile, care visează la formate gen SuperLiga – cât de adecvată mai e joaca unor băieți și fete uniți de o idee, ea însăși interpretabilă în plin globalism, ca cea de națiune? Cum face față fotbalul la nivel de națională comparației și competiției cu fotbalul de club? Cu ce ne mai fascinează fotbalul care începe prin cântarea imnurilor naționale și cu ce ne îmbogățesc, dincolo de controverse, Mondialele de fotbal?

*

Despre inadecvarea tot mai mare a fotbalului la nivel de națională se vorbește tot mai mult de ceva vreme. Argumente sunt destule: întâi de toate, la nivel de selecționată, fotbalul nu se mai ridică de ani de zile la nivelul fotbalui din marile campionate. Eliminarea vechii reguli din anii ’80, cu cel mult trei fotbaliști străini într-o formație, a făcut din campionatele țărilor bogate și, mai apoi, din competițiile inter-cluburi europene niște scene de spectacol care cu greu pot fi concurate de competițiile inter-țări.

Nu doar că cluburile își pot face ele însele „selecționate” din cei mai buni jucători din lume, dar îi și antrenează zi de zi, în sisteme tehnice și tactice tot mai avansate, lucru imposibil de replicat, oricât de bun ar fi un lot național, în cele câteva zile de cantonament pe care le are la dispoziție un selecționer.

Apoi, destui se întreabă dacă, în plin globalism, când fostele mari puteri coloniale, dar nu numai, aliniază majoritar jucători care nu mai au nimic de-a face cu purismul etic la modă în prima jumătate a secolului trecut, când doi frați – Williams – joacă la naționale diferite – Ghana, respectiv Spania – sau când un jucător cu tată camerunez marchează în poarta Camerunului, mai are vreun rost această împărțire conform unui discriminator precum cel de națiune.

Că noțiunea de națiune nu mai acoperă același înțeles ca pe vremea primelor meciuri de „foo-ball” inter-țări, la 1800 și ceva, e indiscutabil. Din păcate, nici măcar iluzia frumoasă că luptele din arenele sportive le vor înlocui pe cele de pe front nu s-a adeverit – Qatar 2022 se joacă în timpul unui crâncen război dus chiar la granița României și sub amenințarea izbucnirii unei a treia conflagrații mondiale: iată un argument că, da, națiunile mai contează în 2022, ba încă mai mult decât ar fi, poate, cazul.

Nici statutul jucătorului nu mai e același din zorii istoriei fotbalului, iar fractura dintre salariul de la club al fotbalistului profesionist și „onoarea” de a-ți reprezenta țara crește cu fiecare an. Totuși, dincolo de curentul la modă al noului suveranism al anilor 2020, în multe locuri ale lumii națiunea rămâne un vector de coeziune, iar performanțele echipei naționale de fotbal sunt, în unele cazuri, în țări cu probleme – cum a fost și România anilor ’90 – printre puținele motive de mândrie și de bucurie. În aceste cazuri, prezența la un Mondial e mai importantă poate chiar decât rezultatele de pe teren.

Și totuși, într-un timp când Real Madrid, Juventus sau Barcelona visează la competiții exclusiviste, în care să joace, pe sume exorbitante, doar ele între ele, într-un club restrâns la 16-20 de formații, de ce ne-am mai uita la un Qatar vs Ecuador sau un Arabia Saudită vs Polonia? Din nou: cu ce ne îmbogățește experiența Mondialelor cultura fotbalistică în care, zi de zi, nu o dată la patru ani, cluburile investesc să ne ofere tot mai mult? Încercăm câteva argumente și vă invităm să veniți și voi cu ale voastre.

1. Ieșirea – cu pasă – din „zona de confort”

Întâi de toate, Cupele Mondiale (ca și Campionatele Europene) ne scot din „zona de confort” a competițiilor „one-season long”: un experiment de o lună în care niște băieți adunați care de pe unde încearcă să se lege în jurul unei idei și a unei emoții – de obicei apartenența la o națiune.

Avem, la nivel de club, exemplul trupelor lui Josep Guardiola: impecabile în sezoanele regulate, cu probleme în competițiile „knock-out” (chiar dacă și Champions League e și ea o competiție întinsă pe lungimea unui sezon). Văzut astfel, și măcar din acest motiv, Mondialul e un experiment competițional care merită urmărit și analizat de fanul de fotbal.

2. Aceiași jucători, viziuni diferite

Apoi: Mondialul ne propune noi idei și viziuni tactice: cu opt jucători de la Barcelona, inclusiv cu cei trei titulari din linia de mijloc, Luis Enrique ne îmbogățește perspectiva despre fotbal. Pedri, unul dintre cei mai interesanți tineri jucători de la Mondial, explica recent diferențele dintre jocul sub Xavi și jocul cu Enrique: Xavi îi pune să joace mai mult între linii, ca să fie mai prezenți la finalizare, Enrique le cere să joace mai pozițional, să miște mingea mai mult.

Sunt și alți antrenori care inovează și care îi scot pe jucătorii de la club de pe pozițiile lor și îi dinamizează, dar un exemplu foarte bun vine tot din echipa Spaniei, cu Rodri, închizătorul lui Guardiola la Man City, ca fundaș central – o idee a secundului lui Enrique. Dacă experimentul va funcționa la Mondiale, fotbalul de club va putea câștiga un nou fundaș central de calitate.

3. Football: a „role playing” game

O altă calitate a Mondialului e că reinventează jucători. Sunt destui fotbaliști de top care, jucând la echipe naționale aflate sub nivelul lor de exprimare, își asumă poziții mai influente în teren. E o bucurie să-l vezi pe Alphonso Davies jucând aproape vârf uneori, e spectaculos să îi urmărești pe Gareth Bale sau Robert Lewandowski încearcând să și centreze, să dea și cu capul, numai ca să îmbunătățească jocul echipelor lor.

Sunt mulți jucători care încearcă să își modifice inclusiv registrul tehnico-tactic pentru a-și ajuta echipele naționale. În plus, fotbaliști constrânși de sistemele tactice de la echipele de club, precum unii dintre brazilieni, își redescoperă, la Națională, bucuria simplă a fotbalului. E și asta o lecție prețioasă pe care, pe lângă noi, fanii, specialiștii de la cluburi pot profita.

4. (Auto)motivarea

Mondialul scoate la iveală noi valențe de caracter și de leadership, umblă la un alt nivel motivațional, lucru care, iarăși, ne revelează noi jucători. Ce experiență trebuie să fie pentru Lewa, care după mai bine de 10 ani jucați la nivel de elită, coboară la nivelul Poloniei, o echipă bună, incomparabil mai bună decât România, dar sub ștacheta unei pretendente la mari titluri!

Iarăși, ce spectacol e să vezi „la lucru” etica impecabilă a jucătorului american de „soccer”, ce spectacol să vezi calitățile de lider ale unui tânăr ca Tyler Adams, căpitanul de doar 23 al SUA, care joacă la Leeds, dar care cu siguranță e monitorizat, după meciul cu Anglia, de către marile cluburi europene.

5. Să vezi cum văd alții fotbalul

Dincolo de show-ul din teren, mai bun, mai slab, în funcție de meci, Mondialul ne dă o altă perspectivă, ne scoate din autosuficiența fotbalului european, ne aduce în atenție noi culturi, noi feluri de a trăi și a vedea fotbalul. Dansurile africane din tribune, cântecele neîncetate ale sud-americanilor, comportamentul impecabil al japonezilor – sunt doar trei feluri de a trăi fotbalul care ne cam sunt, din păcate, cam străine, cel puțin nouă, în România.

6. O dată în viață

Jucat o dată la patru ani, Mondialul e, pentru mulți, „one in a lifetime experience”. Șansa celor 15 minute de celebritate: e plină istoria fotbalului de personaje care, fără prezența la Mondiale, nu ne-ar fi îmbogățit poveștile despre lume și viață. Roger Milla, eroul celor care au prins Copa del Mondo în 1990, e doar un exemplu. Dar, onești să fim, toți marii noștri jucători din „Generația de Aur” și-au trăit momentele „de aur” la Mondialul din SUA.

În primul rând Gică Hagi, pe care analizele Sofascore îl dau, azi, drept fotbalistul cu cea mai bună medie din State, apoi Ilie Dumitrescu – cu un meci stelar în fața Argentinei, dar cu o carieră mai degrabă discretă la nivel de club -, Florin Răducioiu, la fel, efectiv sclipitor la Națională, cu cifre amestecate pe la cluburile pe la care a trecut. Din nou, măcar pentru atât și merită să iubim Mondialele.

7. Pentru (aproape) toți

Din rațiuni binecunoscute, „diversitatea” a devenit cuvânt-cheie al Mondialului – inclusiv al celui din Qatar. Dar el se potrivește foarte bine experienței pe care ne-o aduce cea mai importantă competiție inter-țări nouă, iubitorilor de fotbal. Hater să fii, o dată la 2 ani, o dată la 4 ani, nu strică o altă perspectivă. Fie și pentru ca să gustăm mai bine fotbalul intre-cluburi de fiecare marți-miercuri-joi, de fiecare weekend. 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.