De unde vine schimbarea la față a României și cum a apărut noul strigăt de încurajare: “Pentru cine jucăm? Pentru noi!”

Andrei Năstase 18 decembrie 2015

După trei înfrângeri la rând și înaintea meciului decisiv din optimi, fetele s-au închis într-o cameră, s-au așezat în cerc și s-au privit în ochi. Au reușit să se deschidă fără rezerve una în fața celeilalte. Și când au ieșit de acolo, foarte emoționate, erau schimbate.

Multe dintre ele o să-ți spună că energia de atunci le-a ajutat să câștige cu Brazilia și Danemarca, și tot energia asta le va ajuta să lupte fără odihnă cu Norvegia. Dar despre Discuție în sine nu se vorbește prea mult. Mai degrabă se șoptește.

În ultimele zile, începând chiar din duminica meciului cu Brazilia, în jurul echipei naționale auzi, ușor criptic, trimiteri spre o discuție foarte emoționantă, care le-a ajutat pe fete să se pună în ordine una cu cealaltă. Să-și alinieze așteptările.
Și dacă de multe ori căutăm să explicăm tehnic și tactic (și complicat) înfrângeri sau victorii, poate nu ar fi rău să căutăm schimbarea la față a fetelor chiar în camera în care s-au închis sâmbătă seara.

Gabriela Perianu, una dintre cele mai tinere jucătoare din lot, e încă emoționantă când o întrebi despre discuția lor. “Am hotărât să ne întâlnim imediat după masă. Și am fost doar noi, fetele, în sala de analiză video. Acolo, scaunele sunt în linie și privesc spre monitoare. Dar le-am așezat în cerc, ca să ne privim în ochi. A fost inițiativa Cristinei (Neagu) și a lui Alice (Valentina Ardean-Elisei). Ele ne-au propus să ne spunem tot ce avem pe suflet; tot ce simțim că nu merge.”

Perianu, care în ultimele două victorii a jucat mult (și bine) pe faza defensivă, spune că fetele au intrat în rol și fiecare a spus ce avea pe suflet. “A fost foarte emoționant, nu poți să-ți închipui. Pentru mine cred că e cel mai frumos și cel mai puternic moment de când sunt la lotul național.”

Când i-a venit rândul să vorbească, Gabi le-a spus fetelor că nu vrea să regrete nimic după turneul ăsta. Să nu rămână nimeni din echipă cu impresia că s-ar fi putut mai mult și să privească cu regret înapoi.

“A fost o întâlnire foarte emoționantă și foarte importantă pentru noi. Ne-am deschis, am vorbit despre obiectivele noastre – de ce suntem aici, ce vrem să facem? Ne-am dat atunci seama că toate vrem același lucru – să muncim împreună, să câștigăm împreună. În primul rând să ajungem la turneele de precalificare la Jocurile Olimpice, apoi să mergem înainte și să câștigăm o medalie. Încă ne dorim asta”, spune și Gabriella Szucs, zâmbind.

Și-au dat seama că joacă în primul rând pentru ele, și de atunci strigătul de încurajare de dinaintea sau din timpul meciului (la timeout) e chiar ăsta: “Pentru cine jucăm? Pentru noi!” Se încurajează cu același strigăt și la final de antrenamente, unde defensiva vorbește mult, parcă mult mai mult decât în primele zile. De fapt, toată atmosfera e mai bună, oriunde te-ai uita. Și asta de la primul antrenament de duminică, înaintea meciului cu Brazilia.

“Am simțit noi că ne ajută. Sigur că jucăm și pentru oamenii care ne urmăresc și sunt alături de noi, dar în primul rând trebuie să jucăm pentru noi.”

Luciana Marin îți spune că multe lucruri bune s-au desprins din acea discuție. „De exemplu, acest ‘Pentru noi’. Sunt doar două cuvinte, dar ne ajută mult. Ne amintesc de tot ce am vorbit acolo, înainte de Brazilia.”

Iar Luciana e convinsă că în momentele decisive de pe finalul meciului cu Danemarca, puterea lor mentală a venit și de acolo. „Când am fost împinse în prelungiri nu ne-am gândit nicio secundă că putem pierde. Știam că nu avem cum să cădem. Am avut încredere în noi și eram pregătite pentru orice. Și fizic, și psihic. Suntem o echipă adevărată și există aici o energie pozitivă pe care ne dorim tare mult să o păstrăm și să o trimitem mai departe.”

Spune că deschiderea lor emoțională a venit exact la țanc – „un moment care ne-a răscolit și ne-a unit până la capăt.”

Or, spune Gabi Szucs, asta este esențial într-o echipă. Pentru că puțini oameni le sunt alături și la bine, dar și la greu. De regulă, doar familia și apropiații – numai ei pot înțelege ce amare sunt înfrângerile. Și tocmai de-asta, crede ea, e important să poți discuta absolut orice cu echipa.

Perianu, căreia fetele îi spun Bebe – o poreclă veche, din copilărie, când juca alături de colege mai mari și obișnuia să plângă la fiecare înfrângere -, spune și ea că grupul e format din personalități diferite, și că până la discuția de sâmbătă nu se descoperiseră cu totul. “Vorbeam strict despre handbal și ce avem de făcut, dar nu discutam lucruri personale. Nu discutam deschis despre ce ne deranjează și cum ne simțim împreună.”

Crede că în ultimele zile au învățat să joace foarte mult cu sufletul.

“Noi am jucat mereu pentru țară, mândre că reprezentăm România, dar acum jucăm și unele pentru celelalte. Și cred că poți să vezi pe fața fiecărei jucătoare că este cu sufletul acolo. E prima dată când simt lucrul ăsta. Și dintr-o dată, nu mai contează că avem jucătoare care joacă la vârf, în Liga Campionilor, sau jucătoare care sunt la început de drum. Nu e nicio diferență, pentru că ne respectăm mult mai mult.”

Când îți povestește despre aspectul mental, și cum în România nu s-a pus prea des accentul pe pregătirea psihică, e întreruptă de uralele fetelor. O încurajează toate pe Oana Manea, care a fost provocată la un meci de skandenberg de unul dintre ziariștii televiziunii daneze. Când Melina Geiger pune palma ei peste palma Oanei, fetele încep să strige: “suntem o echipă, câștigăm împreună!”

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.