Despre blesteme și miracole, sau cum revenirea incredibilă a lui Manchester United sfidează orice logică. La fel și eșecul cronicizat al lui PSG

Danny Coposescu 7 martie 2019

Cum să mai explici ce se întâmplă la Manchester United? Ce să mai spui despre tragediile improbabile ale lui PSG? Evenimentele de pe Parc des Princes au fost atât de contradictorii – deopotrivă sublime și ridicole, eroism și prăbușire cot la cot – încât se sustrag unei analize raționale. Statisticile arată superioritate pe tot terenul pentru gazde; jocul a curs aproape exclusiv într-o singură direcție; avantajul dobândit în tur, 2-0 pe Old Trafford, a fost suficient pentru a garanta calificarea în 100% dintre cazurile de până acum. Dar scorul rămâne 3-1 pentru englezi și realitatea asta, singura care contează cu adevărat, e la fel de bulversantă și a doua zi.

Nu ajunge să arăți cu degetul cele două erori imense comise de Thilo Kehrer și Gigi Buffo, sau penaltiul controversat din prelungiri, comis de amărâtul Presnel Kimpembe. Nu degeaba, titlurile din Franța și Anglia optează pentru termeni alunecoși și factori necuantificabili: „coșmar‟, „cataclism‟, „colaps mental‟ pentru PSG; „miracol‟, „misticism‟, „magie‟ pentru United și Ole Gunnar Solskjaer. Toate sunt încercări de a infuza o doză de sens într-un meci care ilustrează perfect capacitatea fotbalului de a-l sfida.

The Comeback King

Într-un fel, declarațiile lui Solskjaer înainte de retur s-au scris singure. Despre ce să vorbească norvegianul, dacă nu despre acel sezon unic care-și sărbătorește acum aniversarea de 20 ani? Istoria modernă a lui United se confundă cu revenirile dramatice și nu există exemple mai bune decât ultimii doi pași făcuți în 1999, pe drum spre trofeul Champions League.  Întâi 3-2 la Juventus, în returul semifinalei, apoi apoteoza din prelungirile finalei pe Camp Nou, cu Bayern – două motive pentru ca unul dintre actorii principali de atunci să spună că misiunea pariziană nu e imposibilă.

Dar astfel de încurajări s-au rostit de nenumărate ori, din nenumărate guri, fără să aibă vreun efect concret asupra deznodământului. Cum spunea și Daniel Taylor în The Guardian, Torino și Barcelona sunt toposuri mitice la United tocmai pentru că reprezintă rarități. Mai mult, ce a încercat – și a reușit – nici măcar nu are un precedent ca punct de referință. Nimeni nu a întors vreodată un asemenea dezavantaj. În condițiile astea, dar și a muntelui de indisponibilități de la United (10 accidentați sau suspendați), cum să nu te duci cu gândul la farmece? Când singura înfrângere din mandatul lui Solskjaer s-a transformat într-o ispravă care primește instantaneu ștampila legendară, nu-i de mirare că apar comparațiile cu regele Midas. Tot ce atinge Ole se transformă în aur.

Nu înseamnă că ignorăm deciziile și cunoștințele sale tehnice. Dimpotrivă, sunt precondiții necesare pentru a face totul posibil. Înlocuirea promptă lui Eric Bailly, demontat pe flancul drept în prima jumătate de oră, a fost mutarea unui tactician înțelept, indiferent de inabilitatea ivorianului de a continua. La fel și conservarea energiilor în repriza secundă, cu scopul de a porni o ultimă șarjă târzie. Așezarea, conceptul de joc, schimbările – precondiții necesare, dar nu suficiente.

Acea plusvaloare care a împins-o pe United peste linia de finiș rămâne misterul care-l înconjoară pe Solskjaer. Tocmai Diogo Dalot, cel aruncat în luptă în locul lui Bailly, a provocat hențul contestat al lui Kimpembe. Iar dreptul lui Marcus Rashford, care nu pășise niciodată la punctul cu var în cariera sa profesionistă de club, a jucat rolul baghetei în actul ăsta de magie uluitoare.

Blesteme și înjurături

Thomas Tuchel și PSG vor argumenta că a fost vorba de magie neagră. Și o vor face într-un limbaj cât mai „colorat‟. Jucătorii Parisului – cel puțin aceia care n-au amuțit de șoc – au lăsat de-o parte decorul și politețurile. Marquinhos ne-a făcut cunoștință cu o zicală braziliană: „Acum trebuie să mâncăm rahat‟. După ce a reușit într-un final să proceseze imaginile pe care i le transmit ochii, Neymar – dichisit ca pentru o ieșire în oraș – și-a vărsat nervii în cel mai Neymar mod cu putință: pe Instagram.

Dintre participanții de pe gazon însă, niciunul n-a zăbovit prea mult asupra vreunei nedreptăți. Probabil pentru că, pe undeva, și ei sunt de acord că „United n-a meritat să câștige, dar PSG a meritat eliminarea‟, în cuvintele jurnalistului francez Philippe Auclair. Oricât de paradoxal ar suna, e un alt mod de a exprima disprețul sincer cu care presa a reacționat la tradiția de a înșfăca dezastrul din ghearele triumfului.

Din noi, explicațiile lipsesc și întrebările abundă. A cui e vina? Ce fel de maladie – sau blestem, cum îl numește Le Parisien – îi permite lui PSG să găsească feluri tot mai creative de a eșua? Răspunsurile includ prea mulți bani și prea mult răsfăț, prea puțină competiție și prea puțin spirit de luptă. Dar o echipă care reușește cumva să detroneze acel 1-6 pe Camp Nou cu o traumă și mai dureroasă exclude și ea explicațiile simpliste. La urma urmei, Thomas Tuchel are dreptate când observă că „Kehrer n-a fost acolo acum doi ani, nici Buffon, nici eu.‟ Greșelile primilor doi, aflați la poluri opuse de vârstă și experiență, te tentează să recurgi la superstiții.

Pentru a treia oară la rând, drumul unui colectiv care a costat peste un miliard de euro se oprește în optimile de finală. Pentru a doua oară la rând, Neymar privește cu gura căscată de pe margine, accidentat. Legătura dintre PSG și cel mai scump jucător din lume, adus ca garanție în goana după trofeul la care visează patronii din Qatar, rămâne definită mai degrabă de contribuția sa decisivă la prima tragedie din seria asta întunecată. Când o spui așa, chiar sună a blestem.

 

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.