Ioana Bortan: „Dorința mea a fost mai presus de orice, eu respiram prin fotbal”

Pe 9 iunie, după ultimul meci din play-off-ul campionatului intern de fotbal feminin, Ioana Bortan va sărbători al nouălea titlu consecutiv câștigat de echipa la care joacă din 2010, U Olimpia Cluj. Însă de data asta, nu va ridica trofeul din rolul de căpitan al echipei, pentru că la începutul anului l-a înlocuit cu cel de antrenoare. A fost o decizie luată împreună cu fostul antrenor Mirel Albon, care a rămas la club ca director tehnic, dar a vrut să facă un pas în spate, pentru a se concentra pe echipa națională.

Ioana, aleasă jucătoarea anului 2016 în România, își antrenează colegele din teren, pentru că a continuat și ca jucătoare, așa că spune că n-a simțit o mare schimbare. Era deja căpitanul echipei și, la 30 de ani, una din cele mai experimentate și respectate jucătoare din echipă. Din iarnă, când strategia clubului s-a orientat și mai mult spre jucătoare tinere, a rămas și cea mai în vârstă jucătoare, colegele de echipă fiind studente sau chiar la liceu „N-a fost foarte mare diferență față de ce-am trăit până acum, am fost mai mult colegă decât antrenoare. Cred c-am rămas două meciuri pe bancă. E mai greu să stau pe margine să mă uit la ele decât să fiu în teren să le coordonez de acolo, sincer. Pentru mine, în primul rând; cred că pentru ele e mai simplu să fiu pe margine.”

Ce este greu însă e să-și împartă timpul între cele două roluri și jobul de comunicate într-o firmă de IT, de unde pleacă în fiecare după-amiază, în jur de 17, pentru a ajunge la antrenamentul de la 18. „Am foarte multe fete tinere, ar trebui să mă concentrez mai mult pentru ele, să le ajut, să le corectez, să le explic. În același timp, aș vrea să mă pregătesc și eu la un nivel ridicat ca să pot să joc la echipa națională.”

Chiar dacă i-a plăcut mereu fotbalul și se juca uneori cu băieții, în copilăria petrecută la Sighișoara, a început târziu să-l practice profesionist, la 20 de ani. Era studentă în Cluj, la Facultatea de Educație Fizică, și avea două colege care jucau la Olimpia și au insistat să vină la un antrenament. Sport de performanță făcuse: șapte ani și jumătate de gimnastică ritmică și alți șapte ani și jumătate de atletism, un bagaj care a ajutat-o. „Am făcut rezistență, am alergat maraton, m-au ajutat mult în fotbal lucrurile astea. Tehnic am avut foarte mult de muncă, dar mi-am dorit foarte mult. Cred că sunt excepții în ziua de azi să te apuci la 20 de ani și să și reușești.”

În 10 ani, a ajuns căpitanul Olimpiei, cu care a jucat în grupele Ligii Campionilor (a ajuns și în optimi în 2012), dar și al echipei naționale, cu care a fost aproape de calificarea la Campionatul European din 2017. Își amintește încă de barajul de calificare jucat de România cu Portugalia în octombrie 2016 la Cluj (scor 1-1, dar Portugalia s-a calificat pentru că a marcat în deplasare, după 0-0 în tur). A fost cea mai frumoasă experiență trăită în fotbal, dar și o dezamăgire peste care a trecut greu. „Din păcate, n-a ieșit cum ne-am dorit, dar am ajuns acolo. (…) Pentru mine a fost greu, sincer. Pentru că am o vârstă, mi-aș fi dorit să fac altfel lucrurile, poate să mă opresc din fotbal pentru o perioadă. Doar că n-am reușit să trecem atunci și mi-am dorit să mă duc mai departe și să prind totuși un turneu final. Cea mai mare motivație asta e.”

Despre grupa din preliminariile EURO 2021 (România va juca cu Elveția, Belgia, Croația și Lituania), care încep în toamnă, spune că e una grea, dar că echipa României are șansa ei. „Acum nu mai e nimic sigur, nicio echipă nu e câștigătoare dinainte, mai sunt echipe mici care fac surprize.”

Barajul cu Portugalia a fost și meciul în care-a simțit cum e să joci în fața unor tribune pline, ceea ce nu se întâmplă des în România. „Sunt câțiva oameni apropiați de echipă care vin la toate meciurile, dar nu într-un număr extraordinar de mare. Ca sportiv e trist. Am jucat barajul cu naționala pe stadionul CFR și am avut 7-8.000 de spectatori. Ți se ridică părul pe mâini, joci altfel când ai susținere, într-adevăr e al 12-lea jucător.”

A auzit și ea de-a lungul timpului că fotbalul nu e pentru fete – și din tribune, și pe stradă –, dar spune că nu a stat să analizeze sau să bage în seamă. Chiar au motivat-o mai tare să demonstreze că „și noi putem să jucăm sau și noi putem să facem spectacol. Azi cred că nici nu mai au ce să zică, pentru că fotbalul feminin s-a dezvoltat foarte mult. La noi în țară poate mai încet, dar la un moment dat o să fim obligați să ajungem în rând cu ei. Deși noi avem o problemă de mentalitate la nivel de țară, că femeile ar trebui să rămână acasă, cu copiii. Dar încet-încet ne deschidem și noi și vin generații care acceptă lucrurile deja.”

Ioana vede energia și progresele din fotbalul feminin internațional – „au fost niște schimbări extraordinare în ultima perioadă, toate echipele sau toate campionatele mari de băieți au echipe de fete acum, și nivelul a crescut” – dar crede că România mai are nevoie să crească. „Am reușit și noi să ne dezvoltăm, din punct de vedere cantitativ, cel puțin; sunt mai multe echipe, cluburi, cam în fiecare județ, în fiecare oraș există acum fotbal feminin, fetele au mai multe șanse decât am avut noi înainte. Dar calitativ suntem departe de ce vedem în Europa, ca joc, condiții, absolut tot.”

Care crede că ar fi pasul următor? „Cum am văzut la celelalte echipe, toate cluburile mari, Barcelona, Liverpool, Manchester City, toate au echipe de fotbal feminin și investesc. Bănuiesc că asta ar fi cel mai important în România, să poată să crească nivelul.”

Lipsa de concurență pe plan intern – Olimpia Cluj, care de anul trecut joacă sub umbrela Universității Cluj și care domină autoritar campionatul intern – nu contribuie însă la ridicarea nivelului și la creșterea popularității unui sport care în 2010 avea doar opt echipe. „În primul rând, nu e bine pentru fotbalul feminin că nu există concurență, și pe urmă pentru noi, ca sportivele. Te obișnuiești așa și pe urmă când ieși și joci într-o grupă de Champions League și dai de o echipă mai bună, nici nu știi cum să reacționezi, că tu de fapt nu trăiești chestiile astea.”

Dacă ar fi să le dea un sfat fetelor la început de drum, le-ar spune „să nu se oprească, indiferent de obstacolele pe care le întâlnesc – cu siguranță o să fie. Și dacă își doresc, să meargă până la capăt.”

Ce-a motivat-o pe ea să meargă mai departe, în ciuda obstacolelor? „În primul rând, dorința mea a fost mai presus de orice. Eu practic respiram prin fotbal, când eram pe terenul de fotbal era viața mea. N-am avut nevoie de alte motivații.”

Fotografii de Mircea Roșca (main) și Răzvan Păsărică / Sport Pictures