Drumul lui Robert Glință spre Tokyo. Sau cum e să te antrenezi zi de zi cu gândul la aurul olimpic

Andreea Giuclea 28 mai 2019

Un panou cu cinci inele înlănțuite, simbolul Jocurilor Olimpice, indică apropierea de Complexul Olimpic „Sydney 2000” de la Izvorani, baza sportivă de pe malul lacului Snagov destinată pregătirii olimpicilor români. Aceleași inele se găsesc, alături de fotografii cu foști campioni olimpici și de mesaje menite să ofere inspirație sportivilor, și pe clădirile complexului, și pe holurile care duc spre vestiar, și pe pereții din interiorul bazinului olimpic.

Aceleași cinci cercuri se văd și printre bulbucii de spumă din apă, în fiecare dimineață de la 9. Sunt tatuate pe brațul drept al lui Robert Glință, cel mai bun înotător al României, primul sportiv român calificat la Jocurile Olimpice din 2020 și una dintre speranțele României la o medalie la Tokyo.

Visul unei medalii olimpice îl aduce și pe Robert aici în fiecare dimineață. E un gând care e mereu cu el: pe drumul zilnic din Ploiești, unde locuiește, spre Izvorani; când își analizează cu atenție, împreună cu echipa de specialiști din jurul lui, dieta, parametrii și antrenamentele și nu e mulțumit dacă nu ies excelent, iar dacă ies excelent, i se pare ceva normal; când merge la concursuri și doboară recorduri naționale, când dă interviuri, dar mai ales când intră în bazin. Acolo unde știe că trebuie să fie mai rapid. Acolo unde, când simte că nu mai poate, trage mai mult de el, pentru că știe că atunci când învinge durerea, progresează. Acolo unde câștigă medalii – e vicecampion european la 50 metri spate – și îndeplinește baremul de calificare la Jocurile Olimpice, cum a reușit pe 27 aprilie, în Guangzhou (China), în cadrul primei etape a circuitului „FINA Champions Swim Series”.

„Nu sunt omul care să mă plâng, greu este practic în fiecare zi la antrenament, dar așa trebuie să fie. Așa trebuie să fie, să dau tot ce e mai bun, să dovedesc că pot să acumulez această durere, că din asta învăț și din asta progresez.”

 

E un gând curajos – mai ales că țintește aurul –, pe care-l poartă cu el, inconștient, din copilărie, de când mama lui, pasionată de sport, se uita la competiții de natație și-i zicea când începeau finalele: „Uite, acolo o să ajungi și tu”. „A rămas cu mine, chiar dacă la un nivel subconștient. Nu am vrut să mă limitez la campionate naționale sau la orice campionat internațional. Am vrut să văd cât de departe pot să ajung. Și cel mai departe unde se poate ajunge decât pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la Jocurile Olimpice?”

Poate fi însă și un gând copleșitor, mai ales când ai 22 de ani și știi că întreg sportul românesc așteaptă de la tine un rezultat bun; când știi că tot ce-ai făcut într-o carieră care a început la nouă ani a fost să te aducă aproape de acel podium. E un gând care te poate scufunda ușor, dar Robert a învățat să-l țină la suprafață. A învățat să fie optimist și să viseze curajos, fără ca presiunea să-i apese prea tare pe umeri.

Iar tatuajele – cercurile olimpice de pe brațul drept și capul de extraterestru de pe cel stâng – sunt acolo și pentru asta: să-i amintească de unde vine și spre ce se duce. Și mai ales pentru ce.

Pitești: „Tare, Robert, că ești un Glință”

Înainte să ajungă în bazinul olimpic de Izvorani, drumul lui Robert în natație a început în piscina în care a intrat într-o vacanță la mare. A simțit că nu mai atinge fundul și a început să se agite. Apa nu era adâncă, dar s-a speriat că nu poate ieși la suprafață. L-a ajutat tatăl și au căzut de acord că ar fi bine să învețe să înoate.

După câteva luni de inițiere în Pitești, orașul natal, a fost remarcat de un antrenor de performanță și de la nouă ani a început antrenamentele zilnice. Să devină mai bun de la o zi la alta și să-i întreacă pe ceilalți a fost motorul care l-a împins înainte. „Pe măsură ce deveneam tot mai bun, tot mai tare mi se adâncea această idee că asta e ceea ce pot să fac în continuare (…) N-am putut să mai renunț la înot, de asta a rămas în mine.”

Progresul i-a alimentat încrederea și curajul transmise de părinți, și ei foști sportivi. „Niciodată nu mi-a fost frică sau teamă de a înota sau de a concura la vreun campionat. Și cu siguranță asta a fost inspirația oferită de tatăl meu. Și genetic, dar și comportamental, pentru că totdeauna la competiții a fost alături de mine.”

„Tare, Robert, că ești un Glință”, îi spuneau mereu la competiții, și „nimic nu mai conta.”

Dincolo de talentul descoperit oarecum întâmplător și de încrederea inspirată de familie, în drumul lui Robert au contat și deciziile importante pe care le-a luat și felul așezat în care a cântărit mereu ce e mai bine pentru cariera lui. Această dedicare cu care s-a oferit înotului, cât și felul introvertit și cerebral de-a fi l-au făcut uneori să se simtă ca un outsider, diferit de cei din jur, iar extraterestrul de pe braț îi amintește și de asta, cum îi amintește și de antrenorii care i-au remarcat de mic calitățile.

„Gândesc foarte mult. Tot, fiecare lucru de care am parte și în care sunt angrenat, îl gândesc iar și iar și iar, dacă e bine sau dacă e benefic sau dacă sunt satisfăcut pe plan profesional sau personal sau psihic. Și cred că totul se rezumă la performanța sportivă, în prezent. Pentru că am ajuns la un nivel în care nu pot să nu-l tratez cu maximă seriozitate. Chiar îmi doresc și vreau să văd cât de departe pot să ajung; vreau să culeg din această activitate tot ce pot să culeg.”

Baia Mare – Rio: Mi-am întrecut orice fel de așteptare” 

Cu gândul la cele cinci cercuri olimpice s-a mutat singur, la 16 ani, din Pitești în Baia Mare, pentru a lucra cu antrenorul Adrian Gherghel, care avea o grupă bună. „M-am consultat cu părinții mei, și ei au avut o influență, pentru că urmăream să creștem în performanță și să nu stagnăm, să obținem tot ce putem mai bun din această activitate. Pentru că și părinții mei credeau foarte mult în mine și îmi vedeau potențialul și știau că nu pot să mă opresc aici, că nu am spus tot ce aveam de spus în acest sport.”

N-a văzut mutarea ca pe un sacrificiu, ci ca pe un pas înainte. În 2015, la Campionatul Mondial de juniori din Singapore, a adus prima medalie de aur pentru înotul masculin la juniori și a obținut calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio, la 100 de metri spate, proba lui preferată.

Spre Rio a plecat cu gândul de a se califica în semifinale, ca pregătire pentru Jocurile din 2020. Și-a „întrecut orice fel de așteptare” când a ajuns în finala olimpică la 100 metri spate, unde s-a clasat pe opt și unde a fost cel mai tânăr participant. „Faptul c-am reușit să ne calificăm într-o finală olimpică, unde erau campioni olimpici și mondiali, campioni europeni, pentru noi a fost un obiectiv mai mult decât atins.”

Cluj: Nu știam încotro s-o apuc, unde să merg

La un an după Jocuri, a trecut prin cel mai greu moment din carieră. Timp de patru luni, n-a putut să intre în bazin, pentru că analizele au arătat că organismul său era suprasolicitat. „Am intrat în acel sindrom de supra-antrenament; parametrii glandelor, hormonilor, valorilor organismlui erau complet dați peste cap și oricât mă chinuiam sau mai voiam să fac antrenamente, mai rău făceam, doar mă adânceam și mai tare în această prăpastie.”

I-a fost greu să stea departe de apă, mai ales că se mutase în Cluj, unde începuse facultatea de psihologie, schimbase antrenorul și clubul și nu mai avea nici prietenii aproape. „Când mi-au spus că îmi trebuie o pauză, nu știam ce să mai fac. Deschideam ușa la internatul unde stăteam atunci și nu știam încotro s-o apuc, unde să merg.”

Ca să-și umple timpul, și-a căutat un hobby și l-a găsit în fotografie. A început să facă plimbări prin natură și să fotografieze împrejurimile Clujului. „Și asta m-a salvat, să zic, dintr-o depresie destul de urâtă.”

Los Angeles: Să încep undeva de la zero

A luat atunci decizia să plece în Statele Unite, să studieze la Universitatea din California de Sud și să înoate pentru echipa Universității, alături de alți sportivi de top. Am vrut un nou început, am zis că dacă tot fac această pauză, de undeva tot va trebui să încep și, de ce nu, să încep de undeva de la zero.”

Revenirea după pauza forțată a fost însă „crâncenă”, până a reușit să-și readucă organismul la capacitatea de a rezista la efortul necesar sportului. A început pregătirea în august și ține minte că în primele câteva săptămâni durerile erau incredibil de mari.

„Mă băteau chiar și fetele la antrenament, pentru că nu am mai avut niciun contact cu apa și cu niciun tip de efort. Însă am fost perseverent, chiar dacă a fost greu. Am știut că trebuie să fiu consistent în antrenamente, că altfel ar dura tot mai mult să reajung la nivelul la care am fost.”

 

După trei luni și jumătate, a obținut o victorie impresionantă într-un concurs local, între lotul național al SUA și selecţionata universitară Pac-12: a câștigat cursa de 100 yarzi spate, devansând doi campioni olimpici ai SUA, Matt Grevers şi Ryan Murphy.

„De acolo a fost mai lin drumul, pentru că deja aveam și confortul acesta psihic că e ok, am ajuns deja unde trebuie.” În decembrie, a câștigat bronzul la Campionatele Europene de înot în bazin scurt (25 de metri) de la Copenhaga, la revenirea într-o competiție internațională.

Au fost multe lucruri care l-au impresionat și din care a învățat din experiența din State: de la infrastructura și metodele de refacere, nutriție, medicină și psihologie, la spiritul de echipă pe care se pune mult accent, la responsabilizarea sportivilor, care hotărăsc singuri cum își gestionează programul și antrenamentele. Dar n-a fost un mediu în care să se acomodeze pe deplin, așa că a luat decizia să se întoarcă acasă, după un an. Simțea că nu evoluează cum trebuie, pentru că se punea mult accent pe sezonul competițional universitar și mai puțin pe competițiile internaționale. „Îmi doream să mă afirm și pe plan internațional, să reprezint totuși țara mea la campionate europene, mondiale.”

N-a fost o decizie ușor de luat. A renunțat la o bursă de 70.000 de dolari și la o viață de student în Los Angeles, iar în țară nu știa ce-l așteaptă, cu cine o să se antreneze, unde o să locuiască. „A fost destul de complicat, însă am simțit, am știut, eram foarte convins că nu e ceea ce vreau să fac în următorii patru ani și că pot să fac altceva, să ating un potențial, altul decât ce-aș putea să ating acolo.”

Înapoi acasă: „Am învățat să nu mai zic hop înainte să sar gardul

După o perioadă de căutări și schimbări, acum simte că e unde trebuie, cu echipa care trebuie. Antrenorul federal Silviu Anastase a contruit în jurul lui un grup de specialiști alături de care simte că se poate lupta de la egal la egal cu oricine: are preparator fizic (Bogdan Dimean), fiziolog (Valeriu Tomescu, doctor în fiziologie), psihologi (Alina Gherghișan și Aurelian Ursulescu) și nutriționist (Alex Maftei).

Menționează mereu echipa – „noi ne antrenăm în fiecare zi cu gândul la medalia de aur”– și nu se teme să vorbească de obiective mari, dar știe că nu totul depinde de munca pe care o depun zi de zi, împreună. Că oricât de bine se antrenează, nu pot controla ce se va întâmpla la un concurs, unde sunt și alți sportivi „extraordinari de buni”. Că într-un sport în care contează fiecare sutime de secundă, faptul că dă totul zi de zi poate să nu fie suficient.

A învățat să-și tempereze așteptările mai ales la Europenele de anul trecut, de unde s-a întors cu medalia de argint la 50 metri spate, dar unde spera la mai mult la 100 metri spate, încheiată pe patru. „Am învățat să nu mai zic hop înainte să sar gardul. (…) Sunt foarte multe variabile care pot influența rezultatul final; lucruri imprevizbile, pe care nu le poți controla și te pot lua prin surprindere, și așa apar și dezamăgirile foarte mari. Așa că am învățat că oricât de bine ar merge pregătirea, pot doar spera la un rezultat foarte bun. Eu știu și voi face tot ceea ce ține de mine să iasă cât mai bine. (…) Pentru că investesc 100% din atenție și concentrare în activitatea sportivă. Mai mult de atât nu știu ce să mai fac și nu cred că este posibil.”

E tot ce poate face orice sportiv. Să depună tot efortul de care e capabil, depășindu-și limitele zi de zi, ca să-și ofere cele mai bune șanse de-și atinge visul olimpic. De asta s-a mutat de acasă la 16 ani, de asta s-a întors acasă din State, de asta Federația a adunat în jurul lui o echipă de profesioniști. Dar cu toții știu că în sport, la fel ca în viață, nu există garanții.

De asta, cercurile olimpice care ies periodic la suprafață prin spuma din bazin îi amintesc nu atât de ce-și mai dorește să realizeze, ci de ce-a realizat deja; de finala olimpică în care s-a calificat la 19 ani, la prima sa participare. O realizare pe care n-a știut s-o aprecieze atunci – „nu am văzut că am făcut ceva extraordinar de mult. Ceva extraordinar de mult mi s-ar fi părut dacă aș fi luat o medalie” –, dar pe care a conștientizat-o doi ani mai târziu. Colegii din America l-au ajutat să-și privească altfel performanțele de la Rio.

„Pentru ei este ceva incredibil doar să te califici la Jocurile Olimpice, dar faptul că au văzut că sunt finalist olimpic, au zis că e ceva incredibil de tare și m-au făcut să apreciez mult mai mult ceea ce fac și rezultatul pe care l-am obținut și importanța acestor jocuri și spiritul acesta competitiv. (…) De când am înțeles asta și apreciez asta, îmi trag energie din acest lucru, e o sursă de motivație și de încredere că chiar am ajuns la un anumit nivel și toată munca și tot ce-am investit în cariera mea de sportiv nu au fost degeaba și că merită să dau mai mult.”

 

Imagini: Radu Vișan / Lead.ro

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.