După cei peste 40 de ani de aur ai gimnasticii românești, uităm adesea că moștenirea unui sport stă și în prețul plătit pentru succes

Andreea Giuclea 22 septembrie 2020

(Fragment dintr-un text publicat în DoR#41)

Dacă am fi întrebat-o acum câțiva ani pe Diana-Andreea Teodoru despre experiența ei în gimnastica de performanță, nu crede că ne-ar fi povestit tot. Ne-ar fi spus, poate, că mânca puțin, dar nu ar fi detaliat serile în care se culca înfometată, după o cină care însemna un iaurt și un măr mai mic decât pumnul ei, sau zilele dinaintea concursurilor, când mânca o bucată de carne cu salată. Ne-ar fi spus că se antrena mult, dar nu că erau șapte-opt ore de efort intens pe zi și că uneori nu se oprea nici când era accidentată, pentru că antrenorii i-ar fi spus că minte și că de fapt nu vrea să lucreze. Nu ne-ar fi spus de țipetele din sală – „Hai mai repede! Mișcă! Ce stai atât?” –, și nici de groaza pe care o simțea când era dată afară și trebuia să-și ceară iertare ca să fie primită înapoi.

Ar fi spus că antrenorii îi vorbeau urât, dar nu că i-au spus că e „leneșă” sau „vacă grasă” când avea 12 ani și 29 de kilograme. Nu ne-ar fi spus cum din copilul vesel și vorbăreț care începuse gimnastica la 4 ani, pentru că avea prea multă energie, ajunsese să nu aibă curaj nici să-i spună mamei că nu mai suportă viața în cantonament și vrea acasă.

Diana, care astăzi are 21 de ani și locuiește în Belgia, se temea că dacă ar fi vorbit despre toate astea nu ar fi fost crezută, cum n-a fost crezută în 2014 când părinții ei le-au spus reprezentanților federației de gimnastică cum e tratată, iar aceștia le-au spus că minte.

S-a temut că i se va spune că vorbește pentru atenție.

Că va fi singură.

Dar vara asta, pe final de iulie, a scris pe Facebook că în ultimele zile, de când citește în social media poveștile gimnastelor din alte țări, a înțeles că e OK să-ți spui povestea, pentru că unii oameni te vor crede.

**

Vara lui 2020 a fost vara fără Jocurile Olimpice de la Tokyo, amânate pentru 2021 din cauza pandemiei. A fost și vara în care tot mai multe gimnaste din Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Belgia sau Olanda au descris în interviuri și în postări pe social media insultele, loviturile și frica cu care s-au antrenat pentru promisiunea gloriei olimpice. Au vorbit despre intoleranța antrenorilor față de accidentările lor, despre obsesia pentru kilogramele lor, despre anxietatea, depresia și problemele de sănătate cu care s-au confruntat după ce s-au lăsat.

Mărturiile lor au fost provocate mai ales de apariția unui documentar, Athlete A, care vorbește despre cei peste 20 de ani în care fostul medic al echipei olimpice a Statelor Unite, Larry Nassar, a abuzat sexual peste 250 de sportive, și despre cum federația americană a ignorat orice suspiciune sau plângere. Gimnaste – artistice, dar și ritmice, și câțiva gimnaști – au scris apoi pe Twitter sau Instagram despre propriile abuzuri, folosind hashtagul #GymnastAlliance, pornit din Marea Britanie.

Unele federații au pornit investigații și au spus public că nu tolerează abuzuri de niciun fel; altele au suspendat antrenori și au deschis linii telefonice unde sportivii să poată raporta incidentele. Federația europeană a pornit o serie de webinarii despre prevenirea abuzurilor, iar Olanda a oprit temporar activitatea lotului olimpic și a trimis gimnastele să se antreneze la cluburi, cea mai drastică măsură de până acum.

Printre povești erau și câteva ale unor gimnaste din Belgia, unde Diana s-a antrenat câteva luni, după ce-a plecat din România, în 2014, după șase ani în care a făcut parte din loturile de junioare și senioare. Simțise că sistemul belgian era mai blând, dar acum se întreabă dacă nu venea ea „de undeva unde era mai rău”. Gimnastele din lotul Belgiei stăteau tot la cămin, dar puteau merge acasă în fiecare weekend; în România, ea stătea săptămâni în șir fără să-și vadă părinții. În Belgia erau cântărite o dată pe săptămână, nu în fiecare zi, și antrenorii nu le spuneau ce să mănânce la fiecare masă. Dacă cineva se temea de un element, făcea doi pași înapoi și mai încerca o dată, nu i se striga să-l facă mai repede.

Pentru că n-a obținut cetățenia în regim de urgență, iar fără ea nu se putea antrena cu lotul național, Diana a renunțat și s-a înscris la o școală de patiserie-ciocolaterie. Să lucreze undeva cu multe dulciuri era un vis din copilăria cu restricții, dar acum poate sta o zi întreagă fără să simtă nevoia de ciocolată.

„Cred că m-am obișnuit”, mi-a spus. „Am mâncat la început la ciocolată de nu știam ce-i cu mine.”

Reacțiile la mărturia ei – care se încheia cu întrebarea „De ce acceptăm asta?” – n-au venit imediat. Vedea că lumea dă like și distribuie, dar abia după câteva ore au început să-i scrie prieteni care o felicitau pentru curaj și îi spuneau că e puternică, foste colege de școală din Belgia care îi spuneau că acum înțeleg de ce evita să vorbească despre gimnastică, oameni din țară care îi spuneau că nu se așteptau să facă asta sau că e prima gimnastă din România care vorbește în ultimii ani.

S-a întrebat dacă vor urma și altele.

**

De câțiva ani, de când scriu despre declinul gimnasticii românești – care vara viitoare va lipsi pentru a doua oară consecutiv din competiția pe echipe de la Jocurile Olimpice –, am stat de vorbă cu gimnaste din diferite generații. Am vrut să înțeleg cum se raportează la sportul căruia i-au dedicat copilăria și adolescența și pe care unele l-au încheiat pe podiumurile lumii, cu medalii strălucitoare la gât – 72 de medalii olimpice pentru echipele de fete și băieți, din care 25 de aur –, dar altele l-au abandonat cu vise, încredere și corpuri sfărâmate.

Timp de 40 de ani, gimnastica a obținut un nivel de succes și performanță rar întâlnite în România. Și eu am crescut iubind acest sport pentru spectacolul pe care-l vedeam la televizor. De câțiva ani însă, de când am început să înțeleg ce înseamnă pentru corpurile și psihicul tinerelor fete, am început să-l privesc cu ochi tot mai sceptici.

Multe din mărturiile internaționale care au criticat în ultimii ani metodele de antrenorat au arătat spre sistemul creat în România în anii ’70 de celebrii antrenori Márta și Béla Károlyi, exportat apoi în SUA în anii ’80: un sistem bazat pe frică, control milităresc, pregătire centralizată și opacă și, de multe ori, violență: verbală, dar și fizică. Despre cruzimea lui Károlyi au vorbit de-a lungul timpului și gimnaste românce, în frunte cu Ecaterina Szabó, de patru ori campioană olimpică în 1984, care a povestit într-un interviu din Jurnalul Național din 2011 de dungile roșii, albastre și negre pe care i le lăsa acesta pe corp.

Dar antrenamentele de gimnastică au continuat cu agresiuni și umilințe și după fuga soților Károlyi în SUA, și după 1990, când sportul nu mai era un instrument de propagandă comunistă. Maria Olaru, campioană olimpică în 2000 cu echipa, a scris într-o carte autobiografică publicată în 2016 despre mâna grea a lui Octavian Bellu, cel mai titrat antrenor român, despre bătăile secunzilor, frica de cântar, umilințele și teroarea în care se antrena la Deva în anii ’90; e o perioadă despre care au vorbit și Alexandra Marinescu, medaliată cu bronz olimpic în 1996, și Oana Petrovschi, vicecampioană mondială în 2002.

Dar pentru fiecare gimnastă care a criticat sistemul, au fost altele care le-au luat apărarea antrenorilor și au spus că experiențele lor au fost diferite; că ele n-au fost lovite, că sportul de performanță se face cu sacrificii și că nu poți da în antrenorii care te-au făcut campioană.

M-am întrebat de ce poveștile pe care le spun despre ce au trăit în sălile de antrenamente sunt diferite. De ce pentru unele pare că au meritat durerile, foamea, izolarea de familie și severitatea antrenorilor, pentru că apoi au câștigat, dar pentru altele a fost prea mult, prea greu de îndurat și prea greu de înțeles de ce asta e singura cale spre performanță.

M-am întrebat și cum ar trebui să ne uităm, din afară, la declinul unui sport care a adus cele mai multe medalii olimpice României, când știm ce preț au plătit sportivele pentru ele. Ce ar însemna să acceptăm că povestea glorioasă pe care ne-o spunem despre acest sport și despre rolul lui în identitatea noastră națională e construită (și) pe abuz?

Și ce facem cu această moștenire?

**

O poveste are întotdeauna trei versiuni, scrie Nadia Comăneci în autobiografia ei, Letters to a Young Gymnast (Scrisori către o tânără gimnastă), publicată în 2004. „Versiunea ta, a mea și adevărul.”

Povestea pe care ne-o spunem despre gimnastica românească începe cu nota 10 obținută de Nadia la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal – primul 10 din istoria olimpică. Începe cu părul ei castaniu prins într-o coadă cu fundițe roșii, cu bretonul care-i acoperea privirea mereu serioasă, cu costumul alb cu anchior și liniile și unghiurile perfecte desenate în aer de corpul ei de copil perfect antrenat.

Și cu ecranul care a arătat, de șapte ori, nota 1.00, pentru că nu fusese programat să arate nota maximă.

Medalii individuale mai fuseseră câștigate de românce – Elena Leușteanu a adus primul bronz olimpic în 1956 –, dar sportul arăta altfel înainte de Nadia. Era practicat de femei de 20 și ceva de ani, care făceau exerciții cu un nivel scăzut de dificultate, notate mai ales pentru grația și eleganța lor.

Nadia, care a început gimnastica la 6 ani în Onești pentru că iubea să se agațe de crengile copacilor, să joace fotbal și să-și simtă corpul în mișcare, avea 13 ani când a câștigat patru medalii de aur și un argint la Campionatele Europene din 1975. Un an mai târziu, la Montreal, a introdus în concurs saltul Comăneci la paralele, un element în care se desprindea de pe bara înaltă, se răsucea în aer cu picioarele depărtate și prindea din nou bara cu mâinile. (E considerat și acum un element de dificultate ridicată.) A câștigat trei medalii de aur – la bârnă, paralele și individual compus, primul titlu olimpic pentru România după ani de dominație a gimnastelor din URSS –, dar și un bronz la sol și un argint în competiția pe echipe. La Jocurile Olimpice din 1980, și-a adăugat în palmares încă patru medalii: aur la bârnă și sol, argint la individual compus și din nou argint cu echipa.

Medaliile olimpice obținute de echipă au fost dovada că școala experimentală de gimnastică înființată în 1969 la Onești de Federația de Gimnastică și finanțată de stat funcționa.

Era un liceu sportiv cu internat, unde gimnastele învățau, dormeau, mâncau și se antrenau sub coordonarea lui Béla Károlyi, un profesor de sport care practicase box și atletism și studiase gimnastica în facultate. Acolo a cunoscut-o pe soția sa, Márta, tot antrenoare. Cei doi au mers în școli pentru a selecta fete de vârste cât mai mici. Printre ele era și Nadia, pe care Béla o văzuse făcând roata în curte și o căutase din clasă în clasă.

Vârsta gimnastelor începuse să coboare încă din anii ’60. În 1964, campionatele naționale din URSS fuseseră câștigate de o gimnastă de 15 ani, iar în 1972, Olga Korbut din Belarus câștiga trei titluri olimpice la 17 ani. Privind de acasă ediția din 1972, Károlyi s-a gândit că dacă ar fi participat cu echipa lui de copii – Nadia avea atunci 10 ani – s-ar fi clasat pe trei.

Károlyi credea că e mai ușor să transformi copiii în campioni. Învățau mai ușor, nu simțeau frică, zburau mai sus și în timp ajungeau să execute elemente tot mai dificile. Erau și mai ușor de dominat, și aceasta a devenit rețeta ideală în gimnastică. După succesul Nadiei, antrenorii de pretutindeni au căutat gimnaste cât mai mici, cât mai scunde, cât mai slabe, propagând cultul sportivului-copil. Ca să le protejeze, federația internațională a început să introducă vârste minime pentru competiții de senioare: 14 ani în 1970, 15 ani în 1980, iar din 1997 limita e de 16 ani. Răspunsul unor țări ca China sau România a fost să le falsifice vârstele. Daniela Silivaș, triplă campioană olimpică, avea 13 ani la Mondialele din 1985, unde a câștigat aurul la bârnă cu nota 10. (Federația Română îi schimbase anul nașterii din 1972 în 1970.)

Succesul gimnastelor a fost adoptat de regimul comunist ca o validare politică și un instrument de propagandă, în centrul căreia era Nadia. „Eram considerată o comoară națională pentru că am pus într-o lumină bună guvernul și felul de-a trăi al țării mele, și oficialii erau hotărâți să protejeze asta cu orice preț”, scrie în cartea ei gimnasta. În noiembrie 1989 a fugit din țară prin Ungaria, mergând ore în șir pe jos. A ajuns în SUA, unde are și azi propria școală de gimnastică.

După Montreal, Ceaușescu a primit-o pe Nadia cu festivități și a decorat-o cu distincția de „Erou al Muncii Socialiste”. Fabrica Arădeanca a produs păpușa Nadia, o gimnastă, cu tricolorul pe piept. Într-o țară cu tot mai multe lipsuri, antrenorii ei au primit mașini și privilegii: aveau salarii bune, puteau cumpăra carne și merge la cele mai bune restaurante din oraș.

La schimb, gimnastele lor erau nevoite să câștige în continuare.

 

Citește continuarea pe dor.ro.

Pentru mai mult povești asemănătoare, susține redacția DoR cu un abonament digital.

 

Foto: Mihaela Bobar / Sport Pictures

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.