După două meciuri imense, cu Brazilia și Danemarca, Paula Ungureanu se pregătește de revanșa în fața Norvegiei

Andreea Giuclea 18 decembrie 2015

„Hai, Paula!”, se strigă de pe banca de rezerve. „Hai, Paula!”, se murmură în primul rând de scaune din tribună, unde stă delegația României. „Hai, Paula!”, se aude tare și clar din sectorul îndepărtat ocupat de fanii români.

Mâinile Paulei Ungureanu sunt în aer, iar degetele îi tremură ca și cum ar fi curentate. Pe vârfuri, face pași mici în fața porții, stânga-dreapta, față-spate, ca și cum ar fi pe poante la un exercițiu de balet. Dar nu e într-o sală de balet, ci într-o arenă plină ochi de suflete ostile, și în față nu are o oglindă, ci pe daneza Stine Jorgensen, care se pregătește să arunce de la șapte metri. Nu e orice lovitură. E șansa Danemarcei de a rămâne în meci; șansa gazdelor să egaleze, cu doar 40 de secunde înainte de final, România. Dacă Paula apără, fetele sunt calificate în semifinale.

Într-o tensiune imensă, Stine Jorgensen – care deja a bătut-o pe Paula de două ori de la șapte metri – mută greutatea pe piciorul din spate, arcuiește spatele, apoi brațul și trage tare. Dar Paula ridică piciorul stâng într-o mișcare fulger pe care abia o înregistrezi, și reușește să respingă. Pentru un moment, sala amuțește. Iar strigătul Paulei, eliberator, aproape tribal, se îndreaptă spre banca României și ricoșează în sus spre tavan. România, însă, nu are timp să jubileze, că danezele primesc încă un șapte metri – apărare în semicerc.

Ungureanu nu l-a putut opri și pe acela. Dar a închis din nou poarta pe finalul reprizelor de prelungiri. A închis-o colț cu colț, așa cum făcuse și în optimea cu Brazilia, în care era numită cea mai bună jucătoare a meciului. Acolo, când campioanele mondiale încercau asaltul de final, în cinci minute furibunde, în care marcau rapid patru goluri fără să primească niciunul, echipa României s-a clătinat. Și nimeni nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă Amorim, de pe semicerc, ar fi egalat. Numai că Ungureanu nici nu a vrut să audă treaba asta.

Deși nu a fost prima ei alegere, Paula iubește să stea în poartă, să vadă terenul dintre buturi. La junioare a jucat inter, până când antrenoarea i-a spus să stea în poartă, și acolo a rămas. „M-am conformat și, cu timpul, a început să-mi placă. E viața mea, nu mă mai scoate nimeni de acolo.”

La 35 de ani, are deja în spate o serie de rezultate impresionante: o medalie de argint la Campionatul Mondial din 2005 și alta de bronz la Europeanul din 2010, două titluri de cea mai bună handbalistă a României, în 2012 și 2014, și un record în handbalul românesc: e prima jucătoare care a reușit să se califice în primele opt echipe ale Ligii Campionilor cu patru formaţii diferite: Hypo Viena, Podravka Koprivnica, Oltchim Râmnicu Vâlcea şi HCM Baia Mare.

Dar nici nu se gândește să se oprească. Își dorește un rezultat „foarte mare” cu naționala și un trofeu cu echipa de club – cel mai mare posibil, Champions League. „Atâta timp cât practic sportul ăsta, îmi doresc să-l joc la cel mai mare nivel.” Și vrea să-l practice cât mai mult. „Dar trebuie să mai și poti”, adaugă zâmbind, cu gândul la accidentările care i-au dat bătăi de cap de-a lungul carierei.

Ultima a fost în iunie, în meciul de baraj pentru Mondiale, chiar după o lovitură de la șapte metri apărată. (În 2010 a mai avut o ruptură de ligamente încrucișate.) Acum poartă la fiecare meci, sub pantalonii negri de joc, o orteză specială care îi stabilizează genunchiul, și face exerciții speciale de recuperare. Nu insistă asupra subiectului, și-și spune mereu că e ok. „Vreau să cred că sunt ok și mă gândesc doar că sunt bine.”

E ok și acum, după ce în meciul cu Danemarca s-a lovit la celălalt genunchi, stângul. Cu o zi înaintea semifinalei cu Norvegia, Florin Oancea, medicul echipei, îi spune râzând că o așteaptă seara la fizioterapie, unde are bonul de ordine numărul 1. Mai stau la rând câteva jucătoare, dar sunt lucruri frecvente, datorate oboselii acumulate. „Pentru faza asta a competiției, stăm foarte bine”, adaugă medicul.

După două săptămâni în Danemarca și alte două de când sunt plecate de acasă, se simte oboseala, dar și dorul de familie. Paula e mai norocoasă – i-a avut alături tot turneul pe sora și nepoata ei, care locuiesc în Danemarca. Iar de la meciul din optimi cu Brazilia o susțin din tribună și cei mai importanți suporteri: băiețelul ei, de aproape patru ani, alături de tatăl lui.

După meciul cu sud americancele, în care a apărat senzațional și a obținut o calificare care i-a adus lacrimi în ochi, nu s-a mai dezlipit de băiețelul ei. S-a rugat de organizatori să-l lase să coboare pe teren, să sărbătorească cu echipa, a mers cu el la interviurile din zona mixtă, și chiar la conferința de presă. Pe spatele tricourilor pe care le poartă Paula și băiatul ei scria același lucru: „Ungureanu, 30.”

I-e greu să fie așa mult timp plecată de acasă, departe de familie, dar „până la urmă sportul cere sacrificii. Și când ai mai mare nevoie de cei dragi, atunci vin lângă tine și te gândești că joci în primul rând pentru ei.”

Vineri seara, la meciul din semifinale cu Norvegia, Paul o să fie din nou în tribună, în spatele porții, îmbrăcat în tricoul mamei lui.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.