După un meci nebun, fetele se așază la un pas de medalie. Cine le mai poate spune că nu-l pot face?

Andrei Năstase 17 decembrie 2015

Lumea asta agitată și roșie le fluieră pe fete când apar în arenă, apoi încă o dată când sunt prezentate de crainic. Salută, ale tale, dar li se răspunde cu răceală. Binevenite atâta vreme cât au venit să piardă. Pe Cristina Neagu, publicul o cunoaște, așa că o fluieră mai tare. Tomas Ryde, care a câștigat mai multe titluri de campion în Danemarca, dar și Liga Campionilor, cu Viborg, primește și câteva huiduieli.

Fetele, însă, zâmbesc, se îmbrățișează energic și joacă pe picioare. Sunt gata. Ai lor, 50-60 de români așezați în dreapta sus, chiar sub acoperișul sălii Jyske Bank Boxen – Cutia – urlă cât 500. Numai că înăuntru sunt 12.800, nu-i chip să îi acoperi pe toți. Și totuși. Toba, din nou toba mare cât Trefilov, care în Cutie se aude (și una și celălalt) chiar mai apăsat. Lumea se uită în sus, spre cei 50-60, și arată cu degetul: adversarii.

În atmosfera asta înțelegi de ce Ryde și Costică Buceschi au insistat, de câteva luni, ca fetele să comunice mereu în teren. Aici sunt singure. Ei nu s-ar auzi nici măcar în cască.

Când spuneam, în chiar ziua jocului, că meciul s-ar putea decide la câțiva centimetri, la sutimi de secundă, nu ne închipuiam chiar scenariul acesta. Dar meciul și-a ales singur povestea, scenaristul știa precis ce o să-ți ofere: în primul rând, avea să distribuie în rolul principal câteva personajele colective – echipele, publicul – și câteva eroine singulare. Apoi, din chiar primul moment, îți transmitea ideea că fetele lui Ryde sunt mai puternice, mai mature și mai iscusite. Mereu la conducere, gata-gata să reușească o desprindere importantă. Numai că Danemarca, împinsă de la spate de public, împins și el de la spate de crainicul Cutiei, venea mereu din urmă.

Se întâmpla la 4-2 pentru România, când fetele aveau atacul, dar în loc de trei goluri avans, danezele se apropiau la unul singur. Apoi, când extrema Ostergaard îi “făcea freza” Paulei Ungureanu, așa cum se spune la handbal, tabela arata prima egalitate: patru peste tot.

Și scenaristul se ținea consecvent. Trimitea încă o dată România înainte, prin Cristina Neagu, Eliza Buceschi și Aurelia (Mica) Brădeanu, le oferea fetelor și atacul pentru 8-5, dar apoi le aducea iar în concurs pe daneze, la 7-7. Sala, la această egalitate, nu-și mai încăpea în ea. Urmau câte un pas pentru fetele lui Ryde, un altul pentru fetele lui Klavs Bruun Jorgensen, și se mergea așa până la 10-10, în minutul 27.

De acolo, însă, Neagu a început să fie locuită de jucătoarea pe care mulți o consideră cea mai bună din lume. Cristina jucase excelent în defensivă, dar de-acum începea să marcheze pe pilot automat – trei goluri până la pauză.

Neagu – o să-ți spună cei care au văzut-o jucând -, nu face schimbări de direcție, ea se scurge pe lângă adversare. Pradă inerției, în urmă rămâne doar coada neagră strânsă bine la spate. Dar Neagu nu mai e demult acolo. E undeva în aer, de unde se arcuiește pentru aruncare.

La pauză a fost mai liniște și aerul din Cutie mai greu. Câteva sprâncene ridicate a mirare și îngrijorare. “E a naibii de bună!”, spunea unul dintre ziariștii danezi despre Neagu, în timp ce-și curăța ochelarii.

România interpretase în prima repriză rolul echipei mai bune, mai mature. Simțeau asta și danezii, care sunt buni cunoscători și mari iubitori de handbal. Dar scenaristul își vedea de treabă – narațiunea era aceeași: cum se distanțează puțin România, cum revine în joc țara gazdă. Și în trei minute din a doua jumătate, danezele egalau la 13-13.

Paula Ungureanu, care a prins al doilea meci grozav la rând, se remarca și ea, iar Neagu (de două ori) și Ada Nechita, din extremă, puneau din nou trei goluri între România și Danemarca.

Însă în doar patru oameni, adversarele înscriau și reîncepeau cursa de recuperare. Își trăgeau sufletul abia la 19-19, când marca marea speranță Anne Mette Hansen (care termina meciul cu cinci goluri din șase aruncări). Dar Nechita și curajoasa Eliza Buceschi punctau rapid, în oftatul unei săli întregi. Devenea exasperant și pentru urmărite, dar și pentru urmăritoare.

Diferența de două goluri se păstra până la 24-22, cu nouă minute rămase de joc, când fetele celor 50-60 mai primeau o șansă pentru desprinderea decisivă. Însă asta nu corespunde scriptului. În schimb, revine iar Danemarca – încăpățânată echipă! – care apucă încă o egalitate, 24-24, cu șase minute rămase din joc.  Iar la golul lui Graveholt, cutia s-a cutremurat, iar pe scaune nu mai stătea nimeni. Ultimele cinci minute s-au privit din picioare. În jur, ușor caraghioși, jurnaliștii caută să vadă meciul printre copiii ridicați pe umerii părinților. Și e greu de scris când laptopul se mișcă odată cu băncile și mesele de presă. Lumea își depărtează cafelele de tastatură, iar crainicul anunță timeout-ul cerut de Ryde. Urechile îți țiuie, dar omul de la microfon nu se potolește. Îi mai invită încă o dată pe danezi la vacarm, iar aceștia răspund cu seriozitate.

Desprinse din cercul de timeout, câteva jucătoare din România își fac cruce – acum e acum! Aici se împarte meciul. Danezele o vor ține pe Neagu om la om. “Era și timpul”, spune, ironic, colegul danez. Numai că Neagu – alergată pe tot terenul – marchează de trei ori în ultimele patru minute, și România își păstrează la fiecare reușită avantajul de un gol (27-26), până în ultimele secunde.

Punctul culminant. Drama. Cu 30 de secunde rămase din timpul regulamentar, danezele primeau șapte metri și puteau egala din nou. Când Paula Ungureanu parează, sala se micește, dar pe respingere se mai acordă un șapte metri, pentru apărare în semicerc. Line Jorgensen, jucătoarea lui CSM București nu mai ratează. Din nou egalitate, iar România are nouă secunde să-și câștige meciul.

Din nou timeout, cu Ryde care desenează schema de joc pe parchet, cu Neagu care-și avertizează colegele că danezele vor ține la ea – mingea să circule până în extremă! Așa se întâmplă, numai că Ada Nechita nu mai primește mingea de la Mica Brădeanu. Aceasta reușea chiar ea pătrunderea și scotea un șapte metri chiar înainte de fluierul final. Cu mâinile în cap, danezii sunt pierduți.

Neagu contra Poulsen, pentru un loc în semifinale, și regizorul e mulțumit: nimeni nu stă jos, nimeni nu mai aude nimic. Jucătoarele și staff-ul tehnic sunt în teren, dar nimic nu mai depinde de ei – pot doar să aștepte lovitura finală. Și dacă cineva poate fi erou singular într-o distribuție colectivă de excepție, dacă cineva poate fi remarcat cu un centimetru înaintea celorlalte, atunci Cristina Neagu merită golul ăsta. „Cris ti na!, Cris ti na!”, strigă românii, dar Poulsen, pe care o vezi dintr-o dată strivită sub greutatea coechipierelor, nu a fost de acord. Cu vârfurile degetelor a împins mingea afară.

Ziaristul danez râde și e puțin jenat când îl vezi: “ce să-i faci?”, pare a spune din umeri.

Când reintră portărița Poulsen în arenă, se zguduie toată structura metalic-minimalistă a sălii din Herning. Este 27-27 și urmează două reprize de câte cinci minute de prelungiri. Și pentru prima dată în meciul ăsta, Danemarca trece la conducere, prin aceeași Mette Hansen. După ce a condus toată seara, după ce a avut (și pierdut) o sumedenie de ocazii pentru desprindere, după ce a ratat un șapte metri în ultima secundă, România trebuie acum să vină din urmă.

Îți trec prin minte repede suferințele unor prieteni care-ți spuneau, acum două săptămâni, că nu se mai pot uita la handbal: „am pierdut prea multe meciuri dramatice”. Iar ei au suferit prea des.

Dar nu e timp de căzut pe gânduri negre, că Eliza Buceschi și Aurelia Brădeanu fac ce au făcut și cu Brazilia, și în primele 60 de minute cu Danemarca: pătrund fără ezitare și marchează. Când se schimbă terenurile pentru ultima repriză de prelugiri, România e iar în față. Egalează rapid Stine Jorgensen și apoi, din blocajul Elizei, Cristina Neagu se mai înalță încă o dată – verifici rapid statistica: e golul cu numărul 15.

Și când la poarta cealaltă Paula Ungureanu respinge în bară, România are șansa să se desprindă din nou, de data asta definitiv. Fetele au un gol avans și atacul, cu două minute rămase de joc. Dar blestematul de regizor încă nu s-a culcat: găsește o forțare la Eliza Buceschi, iar mingea trece iar la Danemarca. Nu va fi nicio desprindere decisivă. Nici dacă s-ar juca până a doua zi, și tot nu va fi. Semifinalele par când la distanță de un braț, când la distanță de doi ani. E un joc crud, dar crud pentru cine?

Ultimul atac: 40-50 de secunde în care fetele să marcheze golul victoriei. E un gest anevoios, întrerupt de câteva faulturi la nouă metri. Timpul se scurge parcă prea repede. Dar uite că Neagu se smucește din marcaj, intră în circulație spre centru, pas la Eliza, de la ea la Brădeanu, apoi la Nechita care se desprinde și deschide, cu calm, geamul: fetele s-au strecurat în semifinale după ce toate ușile le-au fost închise – cinic – în față.

Câțiva români, 50-60, adunați în jurul unei tobe, sunt transformați în adolescenți. Bucuria simplă a copilăriei într-o seară nebună de handbal. Ce sport frumos!

 

România întâlnește Norvegia vineri, de la 21.45. În cealaltă semifinală, Olanda joacă cu Polonia.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.