„E frumos să te simți ca acasă în Germania.” Reportaj din Arena din Trier, cel mai vechi oraș din Germania, de unde România pornește spre optimi

Când au ieșit la încălzire înainte de primul meci de la Campionatul Mondial, cel cu Paraguay, jucătoarele au simțit că li se face pielea de găină. Deși era abia primul meci al turneului, iar adversarul nu era unul cu renume în handbal, tribuna din spatele porții era galbenă. Cam 500 de suporteri români se instalaseră deja, cu steaguri, fulare și tobe, pregătiți să le încurajeze. I-au impresionat pe organizatori, pe jucătoare, pe jurnaliștii străini și pe selecționerul Ambros Martin:

„E incredibil, parcă jucăm acasă. Se vede că iubesc handbalul și le iubesc pe jucătoare. Bănuiesc că mulți lucrează aici, așa că sper să aibă liber și marți, când jucăm cu Spania. Iar cei care vin special din România ne oferă o motivație în plus. E frumos să te simți ca acasă în Germania.”

Așa cum intuia antrenorul, o parte dintre suporteri locuiesc în Germania și au venit din apropiere în Trier, cel mai vechi oraș din Germania. Cu puțin peste 100.000 de locuitori, localitatea în care s-a născut Karl Marx, aflată la 40 kilometri de Luxemburg și situată pe malul râului Moselle, e renumită pentru vinul său, dar și pentru ruinele romane și catedralele vechi, incluse în patrimoniul UNESCO.

Dar sunt și suporteri veniți din țară, cu bilete cumpărate încă din vară. „Suntem în cantonament prelungit”, spune râzând un bărbat venit din Făgărăș. Fie că România joacă primul sau ultimul meci al zilei, steagurile tricolore încep să apară pe scaunele gri cu câteva ore înainte. Două din ele le aparțin lui Viorel și Adrian, doi prieteni de 63 și 51 de ani, care au venit în ziua meciului cu Spania cu câteva ore mai devreme, să urmărească și celelalte partide, bucurându-se de câte-o bere și o porție de cartofi prăjiți. Au mers împreună la toate turneele finale din ultimii 15 ani ale naționalei, dar și la meciurile Oltchimului. Așa s-au și cunoscut, într-o deplasare la meciul de fotbal România-Cehia, în 2004. Viorel Morari a fost la toate turneele finale din anii 90, inclusiv cel din SUA. Dar de când „fotbalul e în regres”, l-au înlocuit cu handbalul, singura națională a României care le mai aduce bucurii. Dar la Mondialul ăsta n-au venit prea optimiști. Li se pare că schimbarea de generație e prea bruscă, că jucătoarele cu experiență s-au retras prea devreme, și că România se bazează doar pe un schelet de patru-cinci jucătoare. „Nu aveam voie să tremurăm în prima repriză cu Slovenia. Va fi greu să trecem de optimi.”

De optimismul din galeria României se ocupă însă Angela Pop, cel mai înfocat suporter al naționalei. Încă de la primul meci, lidera galeriei, venită din Deva, și-a ocupat locul în rândul doi, cu tricoul roșu, fularul cu România de gât, și toba în față. „Sunt foarte optimistă, fetele tinere vor să demonstreze, cele cu experiență au puțină nebunie să le ridice și ele. Sunt tinere, dar sunt valoroase.” Însă nici ea nu vorbește de medalii cu aceeași siguranță cum o făcea la alte turnee finale. „Eu, ca suporter, îmi doresc, normal. Dar nu trebuie să punem presiune pe ele.”

Fetele din echipă știu însă că fanii au așteptări mari de la ele. An de an, decembrie e luna în care iubitorii sportului își îndreaptă privirea spre handbal. Iar după bronzul din 2015, poate cu atât mai mult. „Suporterii așteaptă ca Moș Crăciun să le aducă o medalie în fiecare an, prin echipa națională de handbal feminin”, a spus Cristina Neagu înainte de plecare. „Toată lumea are așteptări de la echipa națională, și este normal”, ne-a spus și Aneta Udriștioiu.

De asta le ajută să vorbească mereu doar de meciul următor, doar de obiective intermediare. Și pentru a elimina presiunea, dar și pentru că despre asta e un turneu final. Dincolo de așteptările de acasă și de visurile fiecărei jucătoare, e și despre fiecare joc în parte, așa cum spune clișeul. Despre bucuria de a fi parte dintr-un spectacol sportiv. Iar când te plimbi pe culoarele micuței arene din Trier, te molipești cu energia copiilor care joacă handbal în pauze, cu muzica care răsună în boxe – când în engleză, când în franceză, când în română, în funcție de echipa care e la încălzire -, cu bucuria cu care sărbătoresc slovenii victoria neașteptată cu Franța din prima zi, sau cu care dansează suporterii Angolei în tribune. Și chiar dacă ai venit în Germania cu propriile așteptări, destul de moderate, acum abia aștepți să vină din nou ziua meciului, să mai vezi o dată echipa asta jucând cu sufletul, să descoperi încă o dată ce îmbunătățiri poate aduce în joc, ce jucătoare pot ieși în față, de unde pot veni soluțiile salvatoare; să le vezi dansând înainte să intre la încălzire, glumind pe bancă, bucurându-se de cum joacă, mândre de cum luptă.

Sportul nu e doar despre medalii, ci și despre bucurie, cum spunea secundul Horațiu Pașca înainte să plece la primul lui Campionat Mondial ca antrenor: „Văd pe toată lumea dornică nu neapărat să demonstreze ceva cuiva, ci pur și simplu să joace cu bucurie pentru România; poate că pentru unii dintre noi e o ocazie unică în viață. O să încercăm să ne bucurăm cât mai mult de acest turneu, să aducem oamenilor bucurie. Cu toții știm că a aduce bucurie oamenilor poate fi una dintre cele mai bune meserii.”

E unul din primele lucruri despre care vorbea și Ambros Martin că ar vrea să le vadă diferite la naționala României încă de acum un an: mai multă trăire și bucurie. „Trebuie și să te bucuri de ce faci, și nu doar să te bucuri intern. Dacă o faci, cred că trebuie să o și arăți, să sărbătorești, să trăiești handbalul.”

Iar suporterii fac spectacolul cu atât mai frumos. Fie că sunt în tribune, sau acasă, în fața televizoarelor, jucătoarele îi simt și le mulțumesc în fiecare interviu. Și dacă nu apuci să le întrebi, îți amintesc ele, după ce închizi reportofonul: Uite, că n-am vorbit de suporterii ăștia minunați, cum ne-a zis Mădălina Zamfirescu: „Nu pot să exprim în cuvinte ce simțim când îi vedem aici lângă noi, sunt în număr extrem de mare, sincer nu mă așteptam să vină atât de mulți, le mulțumesc din suflet.”