„E important să nu te pierzi pe tine în acest drum.” Cum a ajuns Sonia Ursu-Kim să accepte că e diferită și să se conecteze cu cele două culturi care o definesc
Andreea Giuclea 30 aprilie 2020Fie că joacă baschet 5×5 în Coreea de Sud, țara tatălui ei, sau 3×3 în echipa națională a României, cu care s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Tokyo și unde s-a născut și a crescut, Sonia Ursu-Kim joacă pentru spectatori. Dă totul în fiecare meci, ca și cum ar fi ultimul. Pentru că din conexiunea cu ei își ia energia și motivația.
Așa că baschetbalistei de 26 de ani i-a fost greu la final de februarie, când a jucat cu sala goală ultimele meciuri din sezonul regulat de baschet feminin din Coreea de Sud, unde e shooting guard la echipa Woori Bank Hansae. „Să nu poți să-ți vezi suporterii, fanii, e mult mai nasol decât un meci de antrenament. Atmosfera e foarte apăsătoare, nu mai ai nicio motivație să joci.”
Chiar dacă în Seul nu a fost lockdown, jucătoarele n-au ieșit prea mult. Locuiau împreună, într-un fel de cantonament, cu reguli stricte. „Aici sunt foarte organizați și dacă li se spune ceva, ei ascultă. Au pus dezinfectante de mâini peste tot, cetățenii au măști gratuit, sau plătesc jumătate din preț. E alt sistem, de asta și situația nu s-a agravat.”
După șase meciuri fără spectatori, s-a suspendat temporar campionatul, pentru două săptămâni, să vadă cum evoluează situația și dacă mai pot juca restul meciurilor. Mai erau trei meciuri din sezonul regulat, apoi playoff-ul, și echipa ei mai avea nevoie de o victorie pentru a fi campioană a sezonului regulat. După o săptămână de antrenamente, s-a suspendat întreg sezonul și au primit titlul pentru sezonul regulat.
„Sincer, îmi doream să se termine. Știi cum e când habar nu ai ce se întâmplă mai departe, te antrenezi, dar nu știi pentru ce, dacă vor mai fi meciuri sau nu. Antrenorii noștri muncesc foarte mult, și nu știau cum să adapteze antrenamentele. Nu numai că eram obosite fizic, dar și mental, cu toată situația.”
Lucrurile au început să revină la normal, spune despre situația de acum. Au început să se deschidă, între anumite ore, o parte din sălile de forță și de baschet, unde lumea mergea foarte des înainte. Restaurantele sunt deschise, iar la cinema oamenii sunt așezați astfel încât să fie distanță între ei. „Și unele cluburi s-au deschis, din câte am înțeles. Dar lumea nu prea merge, se ferește. Ei au și o cultură cu măști, discutam cu mama că în România și în Italia, în Europa în general, ne salutăm ori cu o îmbrățișare, ori ne pupăm pe obraz, ceea ce în Coreea nu există.”
Sonia crede că există speranță și să vadă din nou spectatori în arene. Prietenul ei joacă în weekend într-un turneu 3×3, iar familiile jucătorilor vor putea privi din tribune. „Ușor-ușor o să lase să vină mai multă lume. Lucrurile n-o să revină la normal-normal, n-o să fie la fel, cum ne imaginam. Dar există speranță și trebuie să fim pozitivi”, spune un mesaj pe care l-a transmis în ultimele săptămâni și celor din România care o urmăresc pe Instagram.
Între România și Coreea
Drumul Soniei în baschet e strâns legat de povestea familiei sale și de dorința ei de-a cunoaște și-a face parte din ambele culturi care o definesc. Părinții ei s-au cunoscut la Mangalia. Mama venise din Suceava în concediu, iar tatăl, coreean, lucra ca inginer naval. S-a născut în Suceava, iar primii cinci ani i-a trăit în Coreea. S-a întors apoi la Suceava, unde a început școala, a făcut înot și a luat lecții de pian. De baschet n-a auzit până la 11 ani, când mama unui coleg de clasă, văzând că e înaltă, a întrebat-o dacă nu vrea să încerce. Se mutase în clasa a IV-a în București, unde mama ei a deschis un restaurant coreean.
La început, nu știa regulile și juca mai degrabă rugby, dar antrenoarea ei de la Olimpia București a ghidat-o și „i-a dat multă speranță”. „Mi-a plăcut foarte mult să joc și să fiu cu un grup de fete tot timpul, a fost distractiv. În Coreea, sportul e ca un business. De ce te apuci de-un sport? Ca să ajungi la pro, nu ca să te distrezi. Și uiti, când ajungi la pro, să vezi partea frumoasă și să te bucuri.”
În generația ei, ’93, erau fete mai talentate, spune. „Dar am fost foarte muncitoare, îmi doream, nu am renunțat. Sunt o fire foarte competitivă, și lumea mă tot judeca, spunând că de ce faci baschet? Lasă baschetul, fă modelling, sau apucă-te de altceva. A fost un moment, la 16-17 ani, când a trebuit să aleg între modelling și baschet, am ales baschetul.”
A influențat-o și mama ei, care nu era de acord cu modellingul, dar și faptul că își dorea să arate că fetele nu trebuie doar să fie frumoase, să se machieze, că pot și să muncească din greu pentru ceva, pentru un sport care „nu e feminin ca baletul”. Ce-i place la baschet e munca, lupta de sub panou. De asta îl admiră pe Dennis Rodman, „care e exact tipul meu de jucător, pentru că nu joacă pentru a marca, ci pentru the hustle game, și asta îmi place mie extraordinar de mult”.
O admira și pe americanca Diana Taurasi, iar modelul ei de la națională a fost Gabriela Mărginean, singura jucătoare din România aleasă în draftul WNBA, în 2010. „Mă inspira dedicarea și seriozitatea ei. Dacă vrei să crești, stai cu oamenii care te ridică în sus și de la care ai ceva de învățat. Chiar dacă uneori poate să fie dură, eu știu că tot ce-mi spune îmi spune doar pentru binele meu și pentru baschetul meu.”
„Am lăsat un lucru neterminat”
După liceu, era pregătită să meargă să joace baschet în SUA. Primise mai multe oferte de la colegii, dăduse examenele, dar în vacanța de vară s-a dus în Coreea și-a hotărât să rămână acolo, să se „reconecteze cu partea ei asiatică și cultura coreeană”. „Am decis să semnez și să joc la un nivel profesionist.”
Nu știa limba foarte bine, iar cei de la echipă nu prea vorbeau engleză. Nu cunoștea bine nici cultura, și s-a acomodat greu cu ritmul strict. „Felul în care te disciplinează nu ține numai de baschet. Dacă ești mai mică, trebuie să faci curat în sala de baschet, de forță, ai niște datorii. De asta sunt atât de organizați ca cultură, și economia le-a crescut așa de mult și repede, deși au o țară mică.”
„Mi-a fost atât de greu. Dar am vrut să reușesc. Am vrut să joc. Mie nu-mi place să stau în zona de confort. Mă atrag lucrurile și experiențele în care pot să capăt ceva.”
Chiar dacă n-a jucat aproape deloc, a învățat multe despre disciplină și respect, despre ce înseamnă să lași un pic din tine, să te sacrifici pentru echipă; despre ce înseamnă să fii un lider și cât de importantă e încrederea în tine. „Dacă nu ai încredere, nu poți să reușești nimic în viață”.
După un sezon și jumătate, a trebuit să se întoarcă în România, pentru că unchiul ei avea niște probleme de sănătate. „Am rămas pentru mama în România, am jucat un pic în România, după care în Polonia și Cehia. Dar plecând din Coreea așa, dintr-o dată, am simțit tot timpul în sufletul meu că nu am închis ceva, am lăsat un lucru neterminat.”
Acum doi ani, s-a întors. Nu ca să demonstreze ceva cuiva, cum au întrebat-o reporterii și cei din familie, care știau cât de greu îi fusese. Nici pentru bani, deși știe că acolo câștigă mult mai bine decât în Europa; cele mai bune jucătoare fac și 30.000 de dolari pe lună. „Era pentru mine.”
S-a dus fără nicio așteptare, fără să știe dacă va juca. Anul trecut a câștigat premiul WKBL 6th Man of the Year, care se acordă jucătorilor care vin de pe bancă, rezervelor; iar anul ăsta, a fost numită Most Improved Player. „E frumos să vezi că lumea observă efortul pe care-l depui, oricui îi place să fie admirat pentru ce face. A fost fain. Dar nu pentru asta trăiesc.”
Motivația ei vine de la suporteri. De asta îi place mai mult să joace 3×3 decât 5×5. „Pentru că mă conectez cu oamenii din jurul meu, cu fanii, interacționez, mă simt mult mai liberă. Îmi place foarte mult de Tatiana Gallova, antrenoarea noastră, ea mă înțelege nu numai ca jucător, dar și ca persoană, ceea ce nu prea vezi în Coreea. Și de asta și joc cum joc.”
„Nu există altă variantă decât medalia de aur”
Când a aflat că Naționala 3×3, cu care a câștigat în 2016 argintul european, s-a calificat la Tokyo, era în Coreea, chiar înainte de un meci. „Trebuia sa fiu concentrată, să am poker face, și în capul meu nu mai puteam de fericire, nu știam cum să mă abțin.”
Nu mulți au crezut în visul lor și al celor de la Sport Arena Streetball că baschetul 3×3 poate deveni sport olimpic, iar unii o întrebau de ce își pierde timpul cu acest sport. „Faptul că nu m-am lăsat, nu numai eu, și Sport Arena, și Federația, și cei care au făcut asta să se întâmple, e un lucru enorm. Da, am ajuns la Olimpiadă, și vom lua și medalie; și nu orice medalie, de aur.”
Chiar și amânate cu un an, Jocurile rămân principalul ei obiectiv. Chiar și în carantină și la distanță, rămân o echipă unită și organizată. „Ne întâlnim în fiecare zi pe Zoom, cu staful tehnic, cu trainerii, fizioterapeuții, vorbim și apoi facem antrenamentul online: încălzirea, cine poate să dribleze, driblează în casă. Completăm în fiecare zi cât mâncăm, pulsul, temperatura, câtă apă am băut, tot e scris. Nu există scuze. Nu există altă variantă decât medalia de aur.”
Visul oricărui atlet e să ajungă la Olimpiadă, spune Sonia, chiar dacă „suntem o țară mică și baschetul nu este un sport cunoscut”, iar cu echipa națională de 5×5 n-au prea avut rezultate. Dar prin calificarea la Tokyo și prin medalia pe care și-o doresc acolo, speră să aducă oamenii „care tot ce văd e fotbal” și spre baschet.
„E ok să fii diferit”
Nevoia de libertate, pe care o găsește în turneele trei la trei, o îndeamnă acum să facă o nouă schimbare. După două sezoane cu Woori Bank Hansae, o echipă recunoscută pentru antrenamentele grele și „structura army-style”, se simțea epuizată și fizic, și mental. „Sunt foarte profesioniști, nu am de ce să mă plâng, dar e un sistem foarte greu, nu-i pentru oricine. Sunt prea multe antrenamente, nu faci față ani la rând, că-ți distrugi corpul. Și înteleg, au câștigat șase campionate la rând. Dar să faci chestia asta în fiecare zi, în presezon, și în sezon. La noi în pauze nu se dă liber. ”
Simțea că începe să piardă din bucuria de a juca, așa că după suspendarea sezonului a cerut fie să fie transferată la o altă echipă din Coreea, fie să revină în Europa. „Mi-aș dori să merg la o echipă unde să am mai multă libertate, pentru că asta sunt eu. Unele fete pot să se adapteze mult mai ușor, eu nu pot, pentru că sunt o fire mai liberă. Asta nu înseamnă că nu pot să mă integrez într-o echipă, și am avut două sezoane foarte bune aici, am progresat enorm și pentru asta sunt foarte recunoscătoare acestui grup, echipei. Mi-a fost greu să spun că plec. (…) Acum, pur și simplu mă aleg pe mine. Banii sunt importanți, dar e important să nu te uiți pe tine și ce te face fericit.”
Asta încearcă să le transmită mereu fetelor care o urmăresc pe social media, sau îi urmăresc parcursul în baschet. „E important să nu te pierzi pe tine în acest drum. Și tot timpul să fii tu. Nu e greșit să fii diferit, nu e greșit să-ți placă altceva. Sunt foarte multe fetițe care văd că sunt diferite și țin în ele, se fac din ce în ce mai micuțe. Și nu, tocmai. E ok să fii diferit, e ok să-ți placă ceva ce prietenei tale nu-i place.”
Ea a înțeles asta prin baschet, dar și prin educația primită de la mama ei. „Baschetul m-a ajutat enorm. Mi-a dat libertatea de a călători și a vedea alte culturi. Fiind tot timpul diferită în România, nu știam de ce vreau să fiu diferită, ce mă leagă de anumite persoane și ce nu mă leagă. Și călătorind, realizezi.”
Când copiii îi spuneau la școală lucruri dureroase, ca chinese girl, mama a învățat-o să-și accepte diferențele. „Rasismul va exista tot timpul, poți să controlezi numai acțiunile tale, nu ce fac ceilalți în jurul tău. Poate nu înțelegeam asta atunci, dar mama tot timpul făcea lucrurile să pară un joc. Când se luau alții de mine, mama zicea: „Păi ăsta este un lucru foaarte mișto! Tu ești ca o zeiță dintr-o altă planetă și nu știu cum să se comporte cu tine, de asta spun lucrurile astea. Tu ești cea mai bună, ești cea mai tare!”. Mi-a dat atâta încredere. Uneori, mama zice că poate mi-a dat prea multă încredere.”
Dar încrederea o ajută acum și în sport, și în cum își trăiește viața în afara terenului. „Am reușit să fiu eu însămi, să nu mă mai las influențată de deciziile sau de părerile altora, și să fac ce cred eu că e mai bine pentru mine, ca jucătoare și ca om.”
Dacă înainte îi spunea o jucătoare mai mare să nu arunce la coș, nu arunca, din frică. Acum e mai stăpână pe propriul joc. Când cei dragi i-au spus să nu se întoarcă în Coreea, știind cât de greu i-a fost prima oară, și-a ascultat instinctul. „M-am întors și, pentru că m-am întors, l-am întâlnit pe prietenul meu, pe care îl consider sufletul meu pereche. Ne-am conectat atât de mult, și el fiind jumătate coreean, jumătate american, și jucând baschet. Știu că l-am întâlnit cu un motiv. De asta acum îmi doresc să creez și o viață personală, să-mi cresc familia. Că baschetul e tot, dar ca atlet, ca atletă, e mai greu. Îmi doresc și un copil, nu e ușor.”
Nu vede ca sacrificii lucrurile la care a renunțat pentru o carieră sportivă, ci ca pe decizii. „Puteam să aleg, și asta am vrut să aleg. Nu am fost obligată de nimeni să sacrific absolut nimic.”
Foto: Mircea Rosca / SportPictures, FB 3x3Romania
