„E vorba de sistem.” Cum reușește Norvegia să integreze cu succes jucătoarele tinere. Și poate România aplica ceva din modelul nordic?

Norvegia și România, două echipe care acum patru ani jucau de la egal la egal în semifinala Campionatului Mondial, au ajuns în Japonia serios afectate de problemele de lot. Dacă României i-au lipsit două jucătoare de bază – Cristina Laslo și Eliza Buceschi –, Norvegia a început turneul fără cinci jucătoare importante: Nora Mork, Amanda Kurtovic, Katrine Lunde, Henny Reistad sau Veronica Kristiansen, toate accidentate. Și pentru prima oară în mulți ani, Norvegia nu era primul nume rostit printre favoritele la titlu. Cu toate astea, echipa antrenată (în ultimii 10 ani) de islandezul Thorir Hergeirsson  joacă vineri semifinala cu Spania, în timp ce România s-a clasat pe locul 12 și e deja în drum spre casă.

Poate nu e comparație corectă, ținând cont de infrastructura, investițiile și cultura sportivă (și mai ales handbalistică) din nord. Dar tocmai aceste diferențe în modul în care abordează norvegienii handbalul – și sportul, în general – sunt importante, fie ca să ne arate ce am putea face mai bine, fie doar și ca să ne ajute să acceptăm mai ușor astfel de căderi.

Aceeași filosofie de la junioare până la echipa mare

„E vorba de sistem.” Asta a răspuns Hergeirsson jurnaliștilor din Japonia după victoria în fața Germaniei, 32-29, care le-a adus calificarea în semifinale, când a fost întrebat cum a reușit, cunoscând absențele cu care a pornit la drum echipa sa la acest turneu. „Muncim foarte intens, avem o cultură puternică a muncii, o bună pregătire a fiecărei jucătoare și credința colectivă că dacă muncești intens îți poți atinge obiectivele”, a spus islandezul pentru Playmaker.

Totuși, cum te ajută o astfel de cultură să înlocuiești absențe atât de importante?

„În realitate, e destul de simplu, e vorba de lucruri simple, dar importante. Avem această cultură, aceste metode cu care lucrăm la echipele de junioare; folosim aceeași filosofie, aceleași valori, le arătăm cum trebuie să joace, cum trebuie să se comporte, ce ne dorim de la ele, ca jucătoare și ca echipă. E important să muncești cu aceleași valori. Apoi, avem o echipă de scouteri care formează o echipă care nu e chiar o echipă B, dar să zicem că la fiecare 10 ani apare o jucătoare care poate face saltul direct la echipa de senioare. Pentru asta avem acest sistem care le pregătește, le recrutează, le ajută să progreseze și atunci când le convocăm la prima echipă, ele sunt pregătite. Iar asta e foarte important atunci când ai, cum e situația noastră acum, șapte sau opt jucătoare care nu pot juca la un campionat mondial. Aceste jucătoare noi nu au toate experiență la turnee finale, au puține meciuri cu echipa de senioare, dar până acum s-au descurcat foarte bine.”

E ce lipsește, în momentul de față, României: un mod comun de lucru de la junioare la senioare, cum a mai zis Tomas Ryde; un stil de joc propriu, pe care să și-l însușească fiecare jucătoare, pentru ca atunci când face pasul spre echipa de senioare, integrarea lor să vină mai natural.

Continuitatea

Acum trei ani, l-am întrebat și noi pe Hergeirsson care e secretul Norvegiei, cum de reușește să rămână mereu în vârf: e ceva ce ține de mentalitate, de sistem sau de generațiile foarte bune de jucătoare? „Nu vreau să spun care e secretul nostru”, a râs islandezul. „Avem o cultură puternică a handbalului feminin în Norvegia, încercăm să ne concentrăm pe ce credem că e factorul nostru de succes, dar căutăm mereu să aducem ceva nou, să schimbăm lucruri. E un mix între a păstra lucrurile care funcționează și a învăța mereu altele noi.”

Sunt mai mulți factori care contribuie la succesul norvegian, crede Hergeirsson. Continuitatea, atât a antrenorilor, cât și a jucătoarelor din Națională, e unul dintre ei. Islandezul conduce Norvegia din 2009, iar înainte a fost pe banca tehnică ca secund, din 2001. „Sunt doar al treilea antrenor în 33 de ani. La fel și jucătoarele – și ele stau pentru mult timp la echipa națională. Încercăm să schimbăm puțin câte puțin generațiile, nu toată echipa dintr-o dată.”

Asta în timp ce România a schimbat de trei ori antrenorul naționalei în ultimii patru ani. Apoi, sistemul norvegian e bine structurat: Federația e puternică, cluburile sunt ancorate în comunitate, sponsorii sunt alături de handbal. „E mult interes pentru handbalul feminin în Norvegia, și e în creștere, pentru că echipele joacă bine și atrag tot mai multe fetițe către handbal. E mult interes și la cluburile locale, mulți oameni joacă handbal, părinții se implică și ei la cluburi, fac lucruri împreună cu copiii. Handbalul chiar e important pentru noi.”

Bucuria

Dincolo de fundamentele pe care e construit succesul handbalistic, mai e ceva important în modul cum abordează norvegienii sportul la nivel de copii și juniori: până la 13 ani, nu se organizează campionate naționale; până la 11 ani, nu se organizează nici campionate regionale și nu e permisă publicarea de scoruri sau clasamente. Astfel, 93% dintre copii cresc făcând sport în mod organizat, gratis, neîngrădiți de campionate și de presiunea rezultatelor. Doar pentru că le place. Pentru că viziunea Norvegiei – „Bucuria sportului pentru toți” – nu pune competiția deasupra dezvoltării armonioase a copiilor.

„Credem că motivația copiilor de a face sport e mult mai importantă decât cea a părintelui sau a antrenorului”, spune pentru New York Times Inge Anderse, fost secretar general al Confederației norvegiene. „Suntem o țară mică și nu ne putem permite să pierdem copii pentru că sportul devine plictisitor.”

Norvegienii au descoperit că, cu cât amână specializarea, clasificarea copiilor în talentați sau netalentați și începerea pregătirii pentru performanță, cu atât cresc șansele să le păstreze bucuria pentru sport și să-i ajute să-și descopere în timp calitățile, și să nu se consume (fizic, dar mai ales psihic) prea repede. Iar rezultatele au confirmat deja filosofia: la Jocurile Olimpice de iarnă de anul trecut, la Pyeongchang, Norvegia a câștigat 39 de medalii, mai multe decât orice altă țară din istoria jocurilor de iarnă.

Știind toate astea, poate putem să înțelegem mai bine bucuria cu care ni se pare că joacă handbal nordicele. Pentru că diferența dintre zâmbetele lui Stine Oftedal&co după calificarea în semifinale și dezamăgirea sau lacrimile româncelor după înfrângerea cu Japonia nu ține doar de talentul și calitățile individuale ale sportivelor, de cât de mult își doresc să câștige. Pentru că inima nu te poate duce decât până într-un punct – iar în momentul ăsta, pe România a dus-o până în grupa principală. Pentru următorii pași, e nevoie de mai mult.

Pentru că e mai ușor să zâmbești când faci parte dintr-o echipă națională puternică, care domină handbalul mondial ani la rând, care are obiective mari chiar și când are aproape o întreagă echipă accidentată. O echipă în care jucătoarele tinere se integrează treptat, constant, nu o dată la patru ani sau direct pe aeroport. E mai ușor să zâmbești când joci zi de zi într-un sistem stabil, când te antrenezi în condiții bune, când nu călătorești între meciuri pe drumuri interminabile și pline de gropi, când nu ai întârzieri de salarii, când nu ți se schimbă antrenorii după fiecare înfrângere. E mai ușor să zâmbești când știi că și dacă te accidentezi, sau lipsești la un turneu, există jucătoare care să te înlocuiască fără ca echipa să se destabilizeze. E mai ușor să zâmbești când nu simți că de victoria ta se agață atâția oameni care scriu pe Facebook că echipa națională de handbal e singura care ne mai aduce bucurie sau că dacă se duce și echipa asta, nu mai avem nimic. 

**

Vineri, de la ora 10.30, Rusia și Olanda joacă prima semifinală a Campionatului Mondial din Japonia. Norvegia și Spania se întâlnesc în a doua, de la 13.30.

Citește și cum și-a construit Olanda o echipă grozavă de handbal

Tot vineri se joacă și ultimele meciuri de clasament: Serbia și Muntenegru joacă pentru locul 5, Germania și Suedia – pentru locul 7. Nivelul acestor echipe ne interesează foarte mult, de vreme ce de aici se vor extrage adversarele României în turneul de calificare la Tokyo, în luna martie.