„El Trinche” Carlovich și fotbalul din povești: mingicarul de cartier care n-a vrut să fie nici Maradona, nici Messi

Messi sau Maradona? O dispută care împarte lumea în două e, în Argentina, o afacere internă. Doar că mai complicată. Pentru că Messi și Maradona sunt mai mult pentru noi, cei care ne-am bucurat de ei prin Europa. Argentina, care-și trăiește cu patimă fiecare derbi intern și fiecare minge jucată pe un teren chilug de cartier, are idolii ei proprii, despre care noi, ceilalți, aflăm, fatalmente, prea târziu, din cărți scrise cu pasiune de fotbaliști-ratați-deveniți-mari-cronicari ori din fabuloase documentare de televiziune care-ți povestesc, ca la Teleenciclopedia, poveștile din alte lumi, despre fotbalul romantic, fără reluări la TV.
A murit zilele astea Tomas Felipe „El Trinche” Carlovich: am aflat abia acum povestea geniului cu suflet de „amator” – doar patru meciuri în prima ligă argentiană – despre care orice moșuleț din Rosario, orașul în care s-a născut Messi, îți jură că a fost mai mare și decât Leo, și decât Diego Maradona.

*

Nu fugiți pe YouTube! Nu există filmări cu „El Trinche”. E imposibil să-l remarci în puținele imagini spălăcite din anii ’70-’80, când echipele lui jucau în C sau în B. Nici prin cronicile frugale ale ligilor inferioare nu găsim prea multe. Coloanele înguste rezervate „fotbalului mic” n-aveau cum să-i încapă destinul. „El Trinche” Carlovich trăiește în memoria cartierului din Rosario pe care nu l-a părăsit nici când l-au chemat în Franța, nici când a fost în discuții cu cei de la New York Cosmos, care și-l doreau ca servant pentru Pele. „Mi s-a zis că ar fi fost invidios pe mine…”. Lui „El Trinche” nu-i plăcea să vorbească despre el. „Nu pot să spun despre mine pentru că nu știu”, e una dintre vorbele geniale care îi sunt atribuite de jurnaliștii care i-au dat târcoale în ultimii ani. Despre el însuși, nu-și amintea decât accidentările, niciodată driblingurile, niciodată fentele, niciodată grozăviile despre care vorbesc, deopotrivă, chibiții din „barrio” Belgrano, cartierul lui din Rosario, și oameni grei din fotbalul mare care l-au văzut jucând, ca Bielsa, Valdano, Sampaoli, Pekerman sau Menotti. „Invidia” lui Pele e singura „aroganță” a unui om simplu, care a privit mereu detașat, de pe o terasă răcoroasă din Calle Guatemala din Belgrano, fabuloasele povești care se spuneau despre el însuși, despre „El Trinche de Rosario”.

*

În 1993, la începutul scurtei sale experiențe la Newell’s Old Boys, un reporter începător și emotiv l-a întâmpinat pe Maradona cu eticheta de cel mai mare jucător care a jucat în Rosario. „Amigo, de când am venit mi se spune într-una că cel mai mare a jucat deja în Rosario. Unu’ Carlovich, n-am auzit de el”, i-ar fi răspuns Maradona novicelui într-ale gazetăriei.

Legenda lui Tomas Carlovich era deja veche de două decenii. Fiecare stop, fiecare „craci”, fiecare „dublu-craci”, fiecare pasă, fiecare stâng în viclu, fiecare „bicicletă”, fiecare călcâi, fiecare „autopasă” cu umărul sau cu capul peste câte trei-patru adversari făcuse de o mie de ori turul barurilor și teraselor din Belgrano, hiperbolizate la fiecare repovestire înfierbântată.

Tomas Carlovich n-are nici un gol și nici un meci memorabil în prima ligă argentiniană. Cel mai mare meci din cariera sa e – straniu, precum întreaga lui viață – un „amical”. În 1974, selecționata Argentinei se pregătea pentru Mondialul din acel an și avea nevoie, de grabă, de un „sparring”. Oficialii federali au încropit imediat o „selecționată” din Rosario. Cinci jucători de la Newell’s, cinci de la Rosario Central, printre care un anume Mario Kempes, și, ca să dea 11, un mingicar de „B”, de la Central Cordoba: Tomas Felipe Carlovich.

Nu știe nimeni mâna cui a fost chemarea lui „El Trinche”. Cert e că vedetele de la Newell’s și Rosario Central nici nu s-au atins, în vestiar, de tricoul cu numărul 5. Știau bine cu cine aveau de-a face și știau că „amicalul” ăsta la care fuseseră convocați urma să se lase cu „show”. În fața a 35.000 de spectatori și în fața celor mai buni jucători ai momentului, Houseman, Bertoni, Tarantini, Quique Wolff și Fillol, „El Trinche” avea scena gata pregătită pentru ora lui de celebritate. I-a întors pe toate părțile pe internaționalii în alb-celest, a împărțit „urechi” adversarilor după cum pariase cu tovarășii lui din tribună înainte de meci, a pus pase „cu tot cu stop”, cum o făcea mereu pentru „nouarii” din echipa lui. La pauză era 3-0 pentru „gașca” lui „El Trinche”. Furios, selecționerul Argentinei a cerut, prin minutul 60, schimbarea „bufonului” Carlovich, ca să nu meargă cu jucătorii total demoralizați la Mondialul din Germania.

*

Întâmplarea de pomină din „amicalul” cu Argentina a fost povestită, seara acasă, apoi, a doua zi, la bar sau la muncă, prietenilor de toți cei 35.000 de spectatori care au asistat la meci. 35.000 de „înaintemergători” ai unei religii noi ce avea, pe atunci, doar o mână de adepți, o mână de nebuni din Belgrano. Cultul lui „El Trinche” Carlovich s-a întins atât de tare că, la un meci, adversarii l-au implorat pe arbitru să-l lase la joc pe „cinciarul” advers, care își uitase actele acasă, căci marea bucurie de peste an a suporterilor locali era să-l vadă jucând la ei acasă pe „El Trinche”.

La alt meci, se zice, arbitrul l-a dat afară – „El Trinche” era rău de tot când îi sărea țandăra, are vreo 14 roșii în carieră! – dar, în fața protestelor furibunde ale fanilor ambelor echipe, care veniseră numai și numai să-l vadă jucând, și-a băgat înapoi în buzunar cartonașul roșu și l-a rugat să revină pe teren. În fotbalul arțăgos, oțelit, din ligile inferioare, să-l ai pe „El Trinche” în echipă era ca și cum ai fi jucat cu 12. Când era rost de bătaie, lăsa lenea lui proverbială și sărea primul cu pieptul înainte.

În rest, când nu se bătea cu adversarii, marea plăcere a lui Tomas Carlovich era să dea „craci” jucătorilor adverși. Făcea pariuri cu șefii clubului și cu decarul echipei, mingicar și el, care dă mai mulți. De câte ori câștiga, întreaga echipă primea o cină din partea președintelui! Mulți zic că „El Trinche” a inventat „dublu-cracii”, un „tunel” urmat de alt „tunel”, dat aceluiași jucător, în aceeași fază, iar tribunele îi cereau înnebunite să le arate „schema” la fiecare meci.

*

Unii spun că Fernando Redondo aducea cel mai bine, prin eleganță, cu „El Trinche” Carlovich. Alții spun că acoperea mingea, în dribling, mai ceva ca Riquelme în zilele lui bune. „Nu poți zice că ținea de minge, avea, pur și simplu, mingea cu el”, povestește marele Cesar Luis Menotti. „El Flaco” l-a și convocat la Națională pe marele neînțeles din Rosario. Nu se știe nici azi de ce nu s-a prezentat Carlovich la convocare. Prin barurile din „barrio” umbla vorba că n-ar fi vrut să piardă o partidă de pescuit. Acum vreun an, „El Trinche” s-a rezumat să spună, misterios, cum a fost toată viața, că s-a apucat de pescuit doar de vreo trei-patru ani.

Alții spun – și se jură că nu exagerează – că lui Tomas Carlovich nu i-a luat nimeni mingea vreme de ani de zile. „Odată, l-au înconjurat la colțul terenului, lângă steag: și-a săltat mingea cu călcâiul și a dat-o peste ei cu umărul. Asta nici Messi nu ți-o face!”. Sunt sute și sute de astfel de povești cu „El Trinche”, în 20 de ani au ajuns să se transmită din tată în fiu.

Lui „El Trinche” nu-i plăcea neam să se antreneze. Cât timp colegii lui dădeau ture de teren, el stătea așezat în fund pe o minge – nu se despărțea de minge niciodată! Apoi, când începeau miuțele, numai ce-l vedeai oprindu-se din senin. Își punea mâna streașină la ochi: îl deranja soarele. Jucase toată copilăria în picioarele goale sau în teniși, și în culmea „gloriei” îl ruga pe un coleg să-i tocească crampoanele ghetelor noi, ca să poată juca mai ușor. Suporterii iubesc poveștile astea, iar orice extravaganță face și mai mare legenda lui Tomas Carlovich. 

*

„El Trinche”, geniul amator din Rosario, s-a prăpădit zilele trecute. Ne-au rămas după el vreo patru fotografii din „El Grafico” și o mie de amintiri. S-a scris o carte despre „El Trinche”, s-a făcut un documentar în Rosario. Prin anii ’90, l-a sunat Caniggia, să îi prezinte un prieten argentinian care îl înnebunise cu poveștile despre „El Trinche”. Acum câțiva ani, l-a vizitat Maradona. „Ai fost mai mare decât mine”, i-a lăsat scris pe un tricou cu numărul 5.

„El Trinche” a agățat în cui ghetele cu crampoane tocite în ’86, exact atunci când a început legenda lui Maradona. S-a retras la timp ca să nu prindă fotbalul atletic de azi, care nu te mai lasă să te antrenezi stând în fund pe o minge, care nu te lasă să te trezești mai târziu după o noapte cu fanii în „barrio”, care e despre reguli mai mult decât despre libertate. S-a scris o piesă de teatru pornind de la viața lui, „El Trinche, cel mai bun fotbalist din lume”. „Fericirea e să faci ce vrei cu ceea ce vrei tu să faci. Atât și nimic mai mult”, spune dramaturgul Jorge Eines, cel care a scris piesa.

Din multele povești despre „El Trinche” pe care le-a ascultat în timp ce lucra la piesă, lui Jorge Eines una i-a rămas la suflet. Povesteau unii că într-un meci a luat mingea de la mijlocul terenului, i-a croșetat pe toți cei care i-au ieșit în drum, la final a driblat și portarul, în „cabina telefonică” a careului de 6 metri, a pus mingea pe linia de poartă, nici afară, nici tocmai înăuntru, și s-a retras spre terenul propriu. „La ce bun să mai dau gol? Pentru mine era deja gol. Pentru mine e gol și dacă nu îl trece cineva pe tabelă. Nu accept să mi se spună când e gol și când nu. Eu decid când e gol și când nu. Golul sunt eu”.

*

Ziarele din Argentina și din Spania spun că, odată cu „El Trinche”, „omul care n-a vrut să fie Maradona”, se duce ultimul mare romantic al fotbalului nostru. „Acum avem pe YouTube, la două click-uri distanță, toate fazele și toate golurile”, se tem unii. Va trece nebunia și ne vom întoarce la fotbal. Și, poate, într-o sâmbătă după-amiază sau într-o dimineață, la matineu, vom lăsa televizorul cu Bundesliga și LaLiga și Serie A și vom merge la noi în cartier sau în orășelul de provincie, la echipa de B sau C. Vom merge la o bere cu băieții din tribune și vom descoperi fiecare câte un nou „El Trinche”. Și-apoi, ține numai de noi să-i ducem povestea mai departe, așa cum au dus-o moșuleții de azi din Rosario.