Elisabeta Lipă, despre ascensiunea canotajului românesc: „Avem o tânără generație hotărâtă, dispusă la sacrificii. Paris 2024 se anunță foarte frumos”

La finalul Jocurilor Olimpice de la Tokyo – ediție la care delegația României a câștigat o medalie de aur și trei de argint -, am căutat-o pe Elisabeta Lipă, președinta Federației Române de Canotaj și multiplă medaliată cu aur la JO, pentru câteva întrebări (și răspunsuri) importante: 1) Cum a reușit canotajul românesc să redevină relevant, după ani de rătăcire? 2) Care au fost deciziile inspirate, lucrurile (aparent) mici care au produs efecte mari? 3) Putem replica exemplul canotajului în alte (multe) sporturi la care am fost grozavi, iar acum nu mai suntem?

Așa cum știi, din cele patru medalii românești de la Tokyo, trei au fost obținute la canotaj: aur pentru Simona Radiș și Ancuța Bodnar (la dublu vâsle), argint pentru Mihăiţă Ţigănescu, Mugurel Semciuc, Ştefan Berariu și Cosmin Pascari (patru rame), tot argint pentru Marius Cozmiuc și Ciprian Tudosă (dublu rame). Cealaltă medalie a României a fost adusă de Ana-Maria Popescu: argint la spadă.

*

Elisapeta Lipă, despre drumul ca manager până la succesul de la Tokyo

Am preluat Federația Română de Canotaj în martie 2009. La ora aceea se găsea în pregătire, pentru că începuse un nou ciclu olimpic, după Beijing; aveam o singură sportivă rămasă în activitate din barca medaliată cu bronz la Jocuri și un lot de băieți inexistent. Nu era niciun băiat, lotul fusese desființat de fostul președinte după 2004 – din lipsă de rezultate. Asta am preluat eu în 2009. Ce părere aveți? Am preluat valori cu care să fac performanță?

Am pornit de la zero, literalmente. Cu băieții chiar de la zero, cu fetele de la un lot subțire, un lot în care sportivele nu vedeau decât barca de 8+1, atât. Drept dovadă, pentru Jocurile Olimpice din 2012 noi am avut avut calificate barca de 8+1 fete și campioanele olimpice din 2008, care au revenit în pregătire după trei ani de pauză. Noi aceste bărci le-am avut la Londra: 8+1 s-a situat pe locul 4, iar barca de doi pe locul 5. A fost cea mai tristă ediție a canotajului românesc, când nu am obținut nicio medalie. Practic, n-am avut de ales. Ori să fac ceva, ori să stau și să ascult pe unul și pe altul, încurajările lor, că trebuie să accept că nu mai putem fi unde am fost și că asta e situația.

Pe mine rezultatele de atunci nu mă caracterizau deloc. Probabil și din cauza asta am făcut sport 20 și ceva de ani, cu participări la șase ediții ale Jocurilor, unde am fost campioană și medaliată de atâtea ori. Sportul a dezvoltat în mine acest spirit de luptător și am zis că trebuie să fac ceva. 

Eu am prins vremuri, ca Barcelona ’92, când Mocsany Victor era antrenor principal și la fete, și la băieți, iar performanța a fost extraordinară, cu două titluri olimpice, la fete și la băieți, cu medalii de argint la fete și la băieți; am luat atunci vreo șapte medalii. Și mă bucur că băieții au demonstrat acum că sunt în stare să aducă din nou rezultate.

Am stat și m-am gândit și m-am sfătuit. Și apoi eu am dat dovadă de curaj. Când iei niște măsuri, imediat lumea se supără. Dar mi-am asumat acest lucru și am adus la lotul de băieți un antrenor italian. Un antrenor care nu era antrenor de campioni olimpici, nu era un nume sonor în canotajul mondial, dar era un antrenor de juniori foarte bun, un antrenor care se preta stilului nostru românesc, latin, un tip ambițios. Pornind de la zero, mai rău oricum nu se putea. Era clar că nu putea decât să aducă un plus de valoare.

L-am adus în 2017, imediat după Jocurile de la Rio. Ce m-a determinat să fac lucrul ăsta a fost că noi aveam nevoie, în primul și în primul rând, să schimbăm mentalitatea acestor sportivi. Aveam rezultate la juniori, aveam campioni mondiali, vicecampioni, aveam pepinieră, la tineret rămâneau dintre ei, pentru că liceul îl termini în primul an de tineret și toți voiau să-și termine școala, după care, nemaiavând modele spre care să tindă, nu aveau nicio motivație și renunțau. Iar pierderile erau imense pentru noi.

Așa am început să clădim, ușor-ușor, cu Antonio Colamonici. Să nu vă gândiți că sportivii l-au acceptat din prima. Se uitau la el așa … era străin în peisaj. Dar jos pălăria pentru el!, a știut să le câștige încrederea în primul rând. Iar acum, dacă Antonio le spune că trebuie să meargă toți, de la primul la ultimul, pe jos la Snagov, pe jos se duc toți. Este incredibil cum a reușit să construiască această încredere între el și actuala generație de sportivi. 

După Campionatele Mondiale de la Plovdiv din 2018, domnul Roman, care era veteranul antrenorilor, îmi spune că nu mai poate. Îl înțelegeam foarte bine, pentru că statul în cantonament atâția ani aduce rutină, uzură. „Te rog să mă crezi că nu mai pot”. Și atunci am zis că trebuie să fac mutarea asta pe loc, pentru că urma anul calificărilor pentru Tokyo. Am vorbit cu Antonio dacă se simte în stare să preia și echipa fetelor. Mi-a zis că merge cu mine până în pânzele albe. Așa am reușit, împreună, să construim această poveste frumoasă.

Într-un an calendaristic, cam 11 luni pe an sunt în cantoament; 4 luni au stat doar în Italia, din decembrie până în aprilie

În spatele revenirii canotajului în elita mondială – că noi am terminat JO pe locul 4 în lume, după Noua Zeelandă, Australia și Olanda, deci pe locul 2 în Europa – sunt sacrificii din partea tuturor. În față vedem rezultatul sportivilor, dar în jurul lor toți roim ca niște albinele în stup pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie, să aibă toate condițiile de refacere, de antrenament, pentru că logistica e punctul forte la ora actuală. Cine să facă aceste lucruri? Noi, toți, care stăm în spatele lor, că așa e și normal.

Despre echipa pe care o conduce

Echipa nu e deloc mare. În Federație suntem efectiv 11 oameni care lucrează pentru aceste rezultate. Vă dați seama câtă documentație se adună, nu poți să cumperi un pix fără să faci patru-cinci hârtii. E de ținut legătura cu COSR-ul, apar probleme, trebuie să le rezolvi ieri dacă s-au întâmplat azi. Mai sunt antrenorii, echipa medicală.

Despre sistemul care a dus la performanța de la Tokyo

E clar că la nivelul ăsta nu se pune problema să nu ai descoperitori de talente. La noi există un circuit în care fiecare își știe rolul. Antrenorii noștri știu foarte bine că selecția se face la început de an, la sfârșit de an și tot timpul anului. Se duc prin școli, se duc prin comune, sate, vorbesc cu directorii de școli, cu preoții, cu toată lumea care poate să le dea indicii unde am putea găsi copii care să răspundă cerințelor sportului de înaltă performanță. Din acel moment, îi dislocăm din școala lor, îi aducem în centrele noastre, unde Federația finanțează masă, casă, fiecare ce nevoi are. Asta, normal, ar trebui să o facă cluburile, dar la noi cluburile sunt moarte. La noi în România, cluburile au ajuns să nu aibă bani să îi trimită pe copii la un campionat național! E greu, din ce în ce mai greu, de la an la an mai greu.

Apoi, urmează selecția, după selecție e intrarea în centrele naționale olimpice de juniori și apoi, după juniorat, intră în centrele olimpice de tineret care sunt finanțate de COSR. După care, cei mai buni se duc în lotul olimpic și acolo reprezintă România la cel mai înalt nivel. Acesta e circuitul.

Poate fi modelul de la canotaj implementat cu succes la alte sporturi?

Dați-mi voie să nu vă răspund la întrebarea asta. Chiar nu vreau să recomand modelul meu ca cel mai bun exemplu pentru alte federații. Fiecare federație are problemele ei, fiecare își cunoaște sportivii, fiecare face cum crede de cuviință. Dacă cineva vrea să întrebe ceva, răspund cu toată dragostea, dar recomandări nu pot să fac.

Despre consumul psihic și presiunea unor sportivi care stau luni întregi în cantonament

Normal că este greu, că și eu am stat ceva prin cantonamente. Dar dacă îți faci viața frumoasă în cantonament cu oameni care știu să se simtă bine, nu simți greutatea. Să știți că viața în cantonament nu e o nenorocire. Eu, dacă aș mai avea o vârstă pentru marea prformanță, mâine m-aș prezenta în cantonament. Cantonamentul nu omoară pe nimeni, să știți! Viața e foarte frumoasă. Când eram în cantonament era așa: la antrenamente nu ne cunoșteam, dar după ce ieșeam de pe apă eram toate surori. Asta a făcut ca echipa noastră să treacă prima linia de sosire de trei ori la Jocurile Olimpice. Am avut toate ingredientele posibile pentru a fi campioană. De la determinare la sacrificiu – pentru că la ultima ediție a JO eram mamă, de fapt la ultimele două, și totuși m-am dus în cantonament. Și nu m-am dus din obligație, m-am dus de plăcere. Dacă gândul tău e să ajungi campion, nimic nu ți se pare greu. Întrebați-i pe acești copii acum, care sunt medaliați, dacă își mai aduc aminte că au stat în cantonament atâtea luni de zile și că le-a fost greu, au avut momente când nu au mai putut. Vă spun eu: o să zică că au uitat. Așa se întâmplă: când câștigi, uiți tot ce a fost greu și vezi doar partea frumoasă. Când pierzi, te doare, îți aduci aminte de toate. Dar numai din greșeli înveți.

Într-un an calendaristic, cam 11 luni pe an sunt în cantoament. 4 luni au stat doar în Italia, din decembrie până în aprilie. Atmosfera e foarte frumoasă în cantonament. Așa, altfel se lipesc de tine și antrenamentele, totul e altfel atunci când știi că, după ce ieși de pe apă, ai motive să zâmbești.

Nu știu să fie un lider anume care să dea tonul la atmosferă. Sunt cam toți de aceeași vârstă, dar și-au desemnat căpitani. E Marius Cozmiuc la băieți și Mădălina Bereș la fete. Ei îi reprezintă, ei se sfătuiesc cu echipa, vin cu propuneri, au activitate nu doar de antrenament, ci și de viață specială. Își aleg ei programul de după cantonament.

„Cele mai bune stau pe cele mai bune locuri, doamnă!”, așa mi-au zis. „Bravo, fetelor!”. Le iubesc din tot sufletul. Și nu doar pe ele, și pe cei care au urcat pe podium, și pe cei care nu au urcat pe podium. Nu le poți avea pe toate dintr-o dată. Dar Paris 2024 se anunță foarte frumos. Acum sunt foarte tineri, peste 3 ani vor fi maturi

Despre generația actuală

Mie mi-au trecut prin mână multe generații. Dar generația asta parcă vine din altă parte, parcă nu face parte din peisajul autohton. E o generație cu o educație foarte frumoasă, o generație hotărâtă, o generație dispusă la sacrificiul suprem pentru a deveni campioni. Față de altă dată când eram firavi numeric, acum suntem o echipă mare, o echipă frumoasă. Vă dau un exemplu: într-una din zile, din cauza taifunului, două zile nu s-a ținut concursul. Miercuri au intrat în competiție toate cele nouă echipaje. Vă dați seama cum trebuia totul pus la punct ca să nu apară sincope în susținerea sportivilor noștri?

Și despre medaliatele cu aur, Simona Radiș și Ancuța Bodnar

Sunt foarte tinere (22 de ani), dar sunt foarte mature. Foarte mature! Eu le văd tot timpul, le știu de la alte competiții, așa că nu m-au surprins. Au un caracter foarte puternic, două fete hotărâte, știu foarte bine ce vor, nu lucrează cu jumătăți de măsură. Au plecat la toate starturile cu gândul să fie cele mai bune. „Cele mai bune stau pe cele mai bune locuri, doamnă!”, așa mi-au zis. „Bravo, fetelor!”. Le iubesc din tot sufletul. Și nu doar pe ele, și pe cei care au urcat pe podium, și pe cei care nu au urcat pe podium. Nu le poți avea pe toate dintr-o dată. Noi, din nimic, avem nouă echipaje, 36 de sportivi, nu pot lua chiar toți medalii. Dar Paris 2024 se anunță foarte frumos. Acum sunt foarte tineri, peste 3 ani vor fi maturi.

**

– Sunt momente în care vă simțiți mamă pentru ei?

– Aaa, tot timpul! Fiul meu face 24 de ani în noiembrie, ar fi senior în lot. Normal, nu?! 

– Cum vedeți sportul românesc după aceste Jocuri Olimpice?

– Sportul românesc nu se vede într-o lumină roz. Nu se vede un curcubeu la orizont. Sportul românesc respiră cu masca la gură, ca să vă dau o imagine din lumea Covid. Ai noștri au masca la gură, ceilalți nu au mască. Are al nostru șanse să se apropie de ceilalți?

– Au fost discuții legate de rezultatele sportivilor noștri. Că nu a luat Ana-Maria Popescu aur, că a luat doar argint. Cum credeți că se raportează suporterul român la sport? 

– Eu mă raportez la vremea când făceam eu sport și am prins alte vremuri, când românii erau solidari, de la președintele țării până la portarul de la ministerul Tineretului și Sportului sau de la baza de la Siliștea Snagovului. Toată lumea ne felicita. Acum, nu înțeleg de unde e ura asta, parcă a scos din noi pandemia asta tot ce era mai rău. Dacă are medalie la gât, tot trebuie să îi găsească ceva. Că nu s-a bătut cum trebuie, că nu s-a comportat nu știu cum. Citesc și mă crucesc! Așa că prefer să nu mai citesc.

Foto: COSR / Cristian Nistor

***

Textul face parte din seria „Cum se face sportul bine”, serie pe care Lead – alături de o mână de invitați specializați în sport, comunicare, sociologie, branding sau politici publice – o așază spre dezbatere. Scopul îl intuiești: vrem să aflăm cum putem face sportul bine; cum putem să-l însănătoșim, cum îl putem înșuruba mai bine în societatea de azi.

În căutarea răspunsurilor, atacăm câteva teme esențiale din sportul românesc de azi: sportul și nevoia de performanță, sportul și nevoia de finanțare, sportul și rolul său comunitar. Pornind de aici, Lead va publica o serie de articole, opinii și interviuri care să ne arate tocmai asta – „Cum se face sportul bine”.