Eliza Buceschi: „Vreau să mă bucur de fiecare meci, de fiecare zi în care am ocazia să fac ceea ce iubesc”

Andreea Giuclea 3 octombrie 2020

În cele aproape 10 luni departe de handbal, Eliza Buceschi și-a imaginat de multe ori ziua în care va reveni în sala de antrenament. Când va ține din nou mingea în mână și va face din nou parte dintr-o echipă. S-a întrebat cum va fi, cum se va simți și dacă va putea reveni la nivelul la care era înainte de a fi suspendată pentru o terapie cu laser intravenos interzisă pe care a făcut-o la Corona Brașov, în noiembrie 2019, împreună cu alte 16 jucătoare ale clubului.

Gândul la acea zi a ajutat-o în multe momente grele din ultimele luni, o perioadă despre care spune că a afectat-o mai ales psihic. Mai fusese departe de teren în trecut, când era accidentată sau când s-a operat la genunchi, dar acum a fost mai greu. „Când am fost accidentată am știut exact ce s-a întâmplat, am avut voie să merg la sală și stau cu fetele, chiar dacă făceam exerciții pe margine, eram acolo. Acum nu mai făceam parte din nicio echipă. Eram singură.”

Nu i-a fost mereu ușor să se gândească la viitor. În primele săptămâni după ce echipa națională a plecat la Campionatul Mondial din Japonia, fără ea și celelalte colege de la Corona Brașov, nu-i venea să creadă că ceea ce trăiește e real.

„Cred că mi-a luat câteva luni să-mi dau seama că este reală chestia asta și că n-o să mă trezesc într-o dimineață să spun că a fost doar un vis urât. Pentru că așa mi se părea la un moment dat.”

S-a întors acasă, la Baia Mare, și a trimis o declarație la ANAD, reucunoscând că a făcut și ea terapia, de care nu știa că e interzisă. „Am întrebat și ni s-a spus în repetate rânduri că totul este perfect legal și în concordanță cu regulamentele. I-am întrebat și pe cei din club, și pe cei de la clinică, și toți au spus același lucru.”

La meciurile din Japonia n-a prea putut să se uite. „Mi-am dorit foarte mult să fiu acolo și nu înțelegeam de ce se întâmplă asta. A fost o perioadă foarte grea, câteva săptămâni nu am fost în stare să vorbesc cu nimeni, stăteam doar eu, singură. Eu sunt o fire mai introvertită și le țin pe toate pentru mine.”

Primele săptămâni, n-a putut să se antreneze.

Dar treptat, a început să se obișnuiască cu ideea. Și-a spus că nu poate să schimbe ce s-a întâmplat și tot ce poate face e să privească în viitor. „Nu pot să spun că am trecut de tot peste, însă m-am obișnuit să trăiesc cu sentimentul ăsta și cu gândul ăsta.”

Cu gândul că acest capitol va face mereu parte din povestea ei. „Toată viața mea am încercat să fac lucrurile în felul corect și nu am încercat să trișez în vreun fel sau altul. Știu că nu a fost vina mea și că am întrebat doctorii. Însă e un lucru care va rămâne mereu asociat cu numele meu, și asta nu va trece.”

**

În lunile care au urmat, s-a antrenat singură, după programe de pregătire fizică pe care le avea de la alte echipe. De trei ori pe săptămână alerga pe stadion, de trei ori pe săptămână mergea la sala de forță. În diminețile în care se întreba pentru ce muncește și cât o să mai dureze, își spunea că va veni o zi în care o să primească rezultatul și o să poată juca din nou.

„Pentru ziua aia trebuie să mă antrenez.”

© FOTO: Mircea Rosca / www.SportPictures.ro

Nu știa însă când va veni, iar asta a fost cel mai greu. „A existat incertitudinea asta, timp de 10 luni noi nu am știut cât va fi pedeapsa noastră și ce se va întâmpla cu noi. Ne-am gândit că poate să dureze mai mult și nu știam în ce direcție să o luăm.”

Când trăiești în incertitudine, ai nevoie de ancore de care să te agăți. Pentru Eliza, ca și pentru Cristina Laslo, lunile departe de handbal au fost un imbold să se gândească la viitorul de după sport. „Cât ești pe teren și joci, nu te gândești. În momentul în care s-a întâmplat și m-am văzut singură, nemaifăcând nimic, mi-am pus și eu întrebarea ce se va întâmpla. Pentru că, la un moment dat, vrem nu vrem, se va termina și cariera noastră și trebuie să ne gândim foarte bine la ce se va întâmpla după”. Nu știe încă în ce direcție vrea să se îndrepte, dar și-a propus ca în anii următori să se ocupe și de asta și să găsească un răspuns.

Înainte să afle durata suspendării, a venit pandemia. Faptul că lumea s-a oprit pentru toată lumea, spune, că nu s-a mai jucat handbal, că toată lumea a stat acasă le-a ajutat. „Știu că nu e un lucru bun, dar pe noi chiar ne-a ajutat. În lunile în care nici celelalte fete n-au mai putut să joace m-am gândit că trebuie să muncesc, să mă antrenez singură, pentru că dacă voi face asta, atunci când voi reveni nu va fi atât de mare diferența dintre mine și ele.”

S-a gândit din nou la ziua în care va putea juca din nou. Și când a venit, când a aflat că va putea reveni pe teren începând cu 11 septembrie a simțit că s-a eliberat. „Mi-am spus: OK, de acum știu exact ce am de făcut, știu când pot să încep și nu mai e timp de stat și de analizat, e timpul mai mult ca niciodată să trec la fapte și să încep.”

View this post on Instagram

Astăzi începe un nou capitol pentru mine. După 10 luni grele în care m-au încercat multe gânduri, mă întorc pe terenul de handbal. Am ales Rapidul, o echipă de tradiție cu niște fani minunați, care își propune ca în urmatorii ani să revină din nou printre echipele fruntașe ale Ligii Naționale. O să dau tot ce am mai bun pentru ca echipa să-și îndeplinească obiectivele și de abia aștept sa ne bucurăm din nou de handbal împreuna 🇱🇻. @handbalrapid @peopleinsport.eu

A post shared by Eliza Buceschi (@elizabuceschi) on

**

Înainte de primul antrenament cu noile colege de la Rapid, a avut emoții. Nu știa cum va fi când va ține din nou mingea în mână, după atâtea luni de pauză, dacă își va putea regăsi ritmul și nivelul de dinainte. „A fost ciudat la început, în primele zile simțeam că nu prea-mi găsesc locul. Am fost obișnuită nouă luni, aproape 10, să fiu singură peste tot. A fost o schimbare destul de mare, dar pe care am așteptat-o și am avut noroc că fetele m-au primit bine și oamenii de la club au avut răbdare cu mine.”

Treptat, a văzut că lucrurile merg bine, că simte mingea, că va putea intra în rând cu restul echipei, pentru că are aproape o lună de când se antrenează.

A simțit că Rapid e locul potrivit unde să-și poată regăsi forma după perioada lungă de inactivitate, unde să nu simtă presiune, dar o echipă care își dorește să crească. „Cred că acum trebuie să ajut și eu echipa să crească și să creștem împreună.”

Mai sunt momente când privește în urmă, când ar vrea răspunsuri, dar fiecare zi pe care o petrece cu fetele, în care merge la antrenament, în care vorbesc despre ce urmează o ajută să privească înainte. „Am încercat, odată cu primirea rezultatului și începerea antrenamentelor, să las ce a fost în trecut, pentru că nu mă poate ajuta cu nimic dacă mă mai gândesc la ce-a fost. Ce contează cel mai mult acum e că sunt liberă să joc din nou și în fiecare zi când mă duc la antrenament mulțumesc pentru asta, pentru că înainte mi se părea o rutină și ceva normal.”

E una din lecțiile pe care le-a învățat din perioada prin care a trecut: că „nimic nu e sigur în viață și că trebuie să apreciem ce avem, pentru că mâine lucrurile se pot schimba la 180 de grade. Am învățat că nu e bine să ai încredere în toți oamenii și că trebuie să faci tot ce ține de tine, în orice lucru, să te asiguri că e lucrul potrivit. Cu siguranță orice se va întâmpla de acum în direcția asta, am să întreb poate de trei ori mai mult decât o făceam până acum. Și am realizat care sunt persoanele care vor fi alături de mine mereu. Pentru că a fost destul de greu și acum mi-am dat seama cu adevărat cine sunt cei care țin la mine și vor fi alături de mine.”

Și a învățat că e mai puternică decât credea. „Probabil că Eliza de acum câțiva ani ar fi renunțat. Dar mi-am dat seama că pot să trec peste multe lucruri.”

Foto: Mircea Rosca / ActionFoto.ro

Revine pe teren cu gândul să se bucure de fiecare meci, „de fiecare zi în care am ocazia să fac ceea ce iubesc. Și normal că-mi doresc foarte mult să ajung la Olimpiadă cu echipa națională. Ni s-a oferit șansa asta nouă, fetelor suspendate, să fim acolo. În ciclul ăsta olimpic mereu am fost la lotul național și am pus umărul la calificarea la preolimpic și sper să pot să fiu în echipă la turneul preolimpic.”

Știe însă că nu va fi ușor. „Am văzut că Muntenegru a jucat cu Franța și-a pierdut destul de rău (29-13). Pe lângă forma sportivă, va ține mult și de toată povestea asta cu noul virus. Eu cred că șansele există și sunt mai mari decât erau dacă turneul preolimpic s-ar fi desfășurat în primăvară.”

Nu simte că are ceva de demonstrat, „dar vreau să-mi demonstrez mie că pot să fac asta și că pot să redevin jucătoarea care am fost, că pot să joc din nou la un nivel înalt.”

 

Foto Main: Sorin Pana / Sport Pictures

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.